PERONUL

În noaptea de duminică spre luni am visat că urcasem într-un tren galben. De ce atât de iute, de ce atât de galben? Trenul mergea ciudat, adică locomotiva cu aburi împingea o platformă şi câteva vagoane cu tineri şi umbre. Am ieşit din locomotivă aproape împins de el. Cine o fi fost, încă nu ştiu bine, striga după mine să fiu atent, să nu cad de pe platformă. După glas şi barbă să fi fost Mihai, până de curând epitropul bisericii unde slujesc, cândva ceferist, chiar impiegat? În noiembrie Dumnezeu i-a schimbat macazul. Linia nu a mai continuat nici până la Crăciun, a chemat-o în veşnicia Sa mai întâi pe Ileana, nevasta credincioasă care, oricum, nu ar fi suportat să-şi vadă soţul, bolnav de cancer, cu felinarul stins.

În primul vagon de după platformă am văzut în cuşete tineri cunoscuţi, perechi, perechi, sărutându-se. Am coborât din vagonul cu tineri îndrăgostiţi, am şters umbrele cu dosul palmei şi am alergat pe lângă tren până la ultimul vagon. M-am agăţat de scară şi am prins, cum se spune, trenul din mers. În prima cuşetă mă aştepta… omul din locomotivă. Mai îmi spunea că sâmbătă, la pomenirea morţilor, va lipsi de la strană.

Trenul a frânat în dreptul unui perete alb. Mecanicul cu barbă a scos de sub haină un afiş de expoziţie. Desenul îmi era cunoscut, chiar şi autorul: Sebastian Opriţa. De aici începe ziua.

Cu un an-doi înainte de a fi pensionat, sub un etaj cu „Fire şi Timp”, neverosimil aproape, încheiam parterul cu un eseu bizar, care îmi anunţa cumpăna vieţii peste ani: Peronul. Cu piciorul pe scara unei locomotive româneşti, adusă pentru şinele turistice din Serbia, trăgeam (în acelaşi timp) maneta regulatorului de presiune de pe spinarea unui… locomobil (?!). De jur-împrejur păpuşi ajutau urcarea şi coborârea călătorilor.

Trenul care înainta cu locomotiva în spate se asemăna cu cel dintr-o lucrare primită de la artistul George Pătru, poate unul dintre cei mai talentaţi graficieni pe care i-a avut România. Eram directorul Muzeului Judeţean Ialomiţa, dar gândul meu se ducea la Muzeul Agriculturii. Într-o zi, chiar de ziua mea, de Bunavestire, eram la restaurantul „Muntenia”, azi „Select”. George, Dumnezeu să-l ierte, că nu e prea mult de când a plecat şi el, mi-a făcut cadou o grafică: şapte ţigani zlătari aflaţi într-un popas agitat, cu bulibaşa (eu) în prim plan, în faţa unui tren împins de o locomotivă cu aburi. Pe spatele lucrării, George mi-a lăsat o dedicaţie: „Marile lui drumuri”. „Coane, mi-a zis, când vei da peste un loc ca ăsta, să ştii că acolo vei ridica Muzeul Agriculturii. Până atunci, numără!”

Nu l-am luat în seamă. Am dus acasă darul şi l-am agăţat pe un perete din sufragerie. Peste ceva vreme, după Decembrie ’89, se apropia Paştile. Am ajuns la nevastă după miezul nopţii. Am aprins toate luminile din sufragerie. Ţiganii din darul lui Pătru mă priveau pe rând, doar că nu vorbeau. Am priceput. M-am închinat şi am plecat pe jos, în noapte, spre marginea de apus a Sloboziei. Am mers exact la locul unde odinioară măcina vestita moară a lui Fuerea, arsă până la temelii în primul război mondial. Bariera s-a aşezat obosită în calea unui camion nocturn. Pe calea ferată dinspre gară o locomotivă împingea două vagoane de personal. Nemişcaţi, ca nişte statui, şapte ţigani aşteptau să împlinească un destin…

Răzvan Ciucă

Slobozia, noiembrie 2014,

înaintea praznicului Sf. Apostol Andrei,

cel dintâi chemat, ocrotitorul României.

Raspunde

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Please type the characters of this captcha image in the input box

Va rugam introduceti caracterele de verificare

Citește articolul precedent:
5 Decembrie 2014/Horoscop

Berbec – Un prieten vă dezamăgeşte aşteptările. Cum nimeni nu e perfect, nu vă stricaţi ziua. Taur – Confuzie şi suspans în...

Închide