Premieră cu doi miniştri

În noaptea aceea din 1991 am citit locul, un maidan cu un nuc, câteva tufe de spireea şi un magazin de mobilă urcat pe un promontoriu înţepat de buruieni.

Pe când mijeau zorile, ţiganii (vă amintiţi de mistica povestirii din „Peronul”?) au stins focurile, au strâns corturile – atunci aveam să văd prima şi ultima oară celebrul cort „cenuşiu”, din păr de capră –  şi-au pus tot calabalâcul în căruţe şi-au plecat după soare. Pe  ultima căruţă era zugrăvită o faraonoaică, o lighioană, jumătate peşte şi jumătate femeie. Auzisem în Dobrogea, la Luncaviţa, sau citisem, cred, în Mitologia românească a lui Tudor Pamfile, că femeia peşte se născuse în mare, din oameni blestemaţi de părinţi. Dincolo de mare se afla ţara mâncătorilor de oameni care încă se nevoiesc să facă pod între tărâmuri. Lateho drom!

A doua zi am intrat la „Ambianţa”, magazinul de mobilă gestionat de Nicu Stamate. Bărbatul, tânăr şi delicat pentru un comersant care se pregătea să intre cu scaune şi recamiere în capitalism, îmi cunoştea, ca foarte mulţi din urbea Sloboziei, povestea, focul meu de a zidi Muzeul Agriculturii din România. După prevestiri şi semne, magazinul se făcea muzeu pentru că „aşa îi era dat sa fie”. Cum să te împotriveşti destinului? După un tur prin imobil, doar că n-am plâns. Un spaţiu septic, o „expoziţie” pe două nivele lungi, cu pereţi vitraţi, un depozit imens, un birou 3 x 4 m, un WC turcesc unde apa se trăgea cu o sârmă, totul sub un acoperiş – terasă găurit ca un dârmon. Magazinul era în patrimoniul COMIND (nici azi nu ştiu ce însemna…). Peste COMIND, Ministerul Comerţului şi Turismului.

Într-un fel, Nicu Stamate se asigurase că va reuşi să concesioneze magazinul. Îl încurajaseră şi inspectorii de la minister, cu care luase masa împreună. Cum să strici o afacere încolţită în primăvara românească a pieţei libere? Trebuia să fii atent când treceai pe zebră…

În ziua următoare am umblat pe la autorităţi. Mă obliga destinul să iau magazinul („Pătrule, nu asta mi-ai spus când mi-ai dăruit grafica cu ţigani, locomotivă şi peron?”). Am ajuns într-o şedinţă. Pe atunci încă se mai venea cu sticla de coniac în servietă, care se aşeza pe masă, şi dezbaterile se purtau între pahare. „Nu se poate, Domnu, Ministerul Comerţului doreşte un magazin modern pentru popor. Cu scaune ieftine, cu bufet de bucătărie… ş.a.m.d. Nu mai e ca pe vremea Împuşcatului…”. Întreb: „Ministerul Comerţului şi mai cum?” „Al Turismului”. Si mi-a venit ideea de a pune presiune pe autorităţi: ţară, ţărani, opinci, tractoare, istorie, neapărat turism. Spre seară am ajuns la „birou”, în Şoseaua Brăilei.

*

Cu un an în urmă. În Păresimi, cotidianul „Ialomiţa Liberă” (toată presa din România era „liberă”), anunţa pe prima pagină că voi intra în greva foamei dacă nu va fi emisă Decizia de înfiinţare a Muzeului Agriculturii.

În mai 1990 am primit plicul cu Decizia de înfiinţare a Muzeului Agriculturii, semnată de doi oameni fără de care istoria visului meu nu va putea fi niciodată corect tâlcuită: Gheorghe Savu, prefect, şi Valer Burlacu, secretar general. Primul, doctor veterinar, era o replică boemă a lui Snegur de la Chişinău, mai puţin „baron” decât l-au taxat calicii, mai binefăcător al Bisericii decât cei care l-au ocărât şi mai bun gospodar decât toţi cei care l-au urmat. Al  doilea, jurnalist la frândza locală (unde ocolea cu şiretenie osanalele), absolvent de ştiinţe juridice, descurcăreţ după manual, înţelesese perfect că politica românească era riguros elastică. Nu-l uit că la sărbători lumina cu un opaiţ de la 1712 opincile cu care bunicul său, Dumitru din Fişici de Buzău, se întorsese de pe frontul din Moldova în primul război. M-am trasferat, prin urmare, de la Muzeul Judeţean Ialomiţa, o instituţie cu organigramă, patrimoniu şi expoziţii, la… Muzeul Agriculturii, o închipuire pe o hârtie cu număr de înregistrare şi ştampilă. Am încropit sediul Muzeului Agriculturii în incinta IAS Slobozia. Am pus firmă la intrare, am instalat telefon şi am angajat o secretară.

*

Cred că era cam 6 seara când am rugat-o pe Larisa, secretara, să sune la Ministerul Comerţului şi Turismului. „Alo, bună seara, de la Muzeu vă deranjăm. Vă rugăm, cu domnul ministru Fota. Îl caută domnul director, nepotul din Dolj.” Se pregăteşte să plece, e chiar la uşă, nepot aţi zis? Aşteptaţi o clipă…”. Eu: „Săru mâna, unchiule Costică! Nu te-am văzut de-un veac, ţii minte, de la nunta aia de la Işalniţa, când s-a afumat naşul…”

În viaţa mea nu-l văzusem pe Fota. Culesesem câteva date de la Nicu Stamate, atât cât să-mi construiesc scenariul. Nu l-am lăsat să pună nicio întrebare. I-am spus că sunt însurat, că am nevastă frumoasă şi copil deştept, dar că am un vis „naţional” pentru care îmi trebuie Casă. „Nepoate, te  aştept la mine, dar, mai întâi, avizul de la Ministerul Culturii. Vorbesc eu cu ministru la guvern…”

Îi spun lui Savu cum stau lucrurile şi, peste două zile, plecăm la Bucureşti, firesc, împreună cu Burlacu. Ministrul Culturii era Ludovic Spiess, celebrul tenor lirico-spint. Şcolit doar cu 7 clase primare şi o „profesională”, fost matriţer la o întreprindere din Braşov, respins de tovarăşa Năsturaş de la Şcoala Populară de artă „pentru lipsă de înclinaţii muzicale”, Ludovic Spiess va da strălucire faimoaselor opere din Viena, Milano, New York, Tokyo.

În buna tradiţie românească, în ziua aceea am întârziat la întâlnirea cu ministru. Am mâncat mici şi am băut bere la Malu. Tovarăşii mei, cu simţul răspunderii, au rămas în secretariat, doar pe mine m-au împins în cabinetul ministrului. Spiess, Dumnezeu să-l odihnească, lansa avioane din hârtie, le dirija să zboare printr-o fereastră deschisă de la birou, şi cânta din Boema lui Giacomo Pucini, aria lui Rodolfo, personajul pe care l-a îndrăgit cel mai mult în carieră. „De ce-aţi venit tocmai acum?” Într-un joc, copiez gestul liric şi răspund tot cântând, să zicem: „Suntem plecaţi de noapte/maşina-i paradită/şi ni s-a rupt în drum”. După alte câteva replici, opreşte sonorul şi-mi trimite în freză ultimul avion din escadrila de hârtie. Avizează râzând Dosarul cu care venisem de la Slobozia. „Când vei deschide Muzeul Agriculturii să mă chemi. Promit că voi cânta călare pe un tractor.”

În 2006, de Buna Vestire, am deschis Muzeul pentru public „Un eveniment pentru eternitate” era scris pe bannerul de deasupra intrării pricipale. În acelaşi an, la o vânătoare în ianuarie, Maestrul se mutase la Domnul după un infarct. Am ajuns la Ministerul Comertului. „Săru mâna, unchiule…”. Ne îmbrăţişăm, ne pupăm, îl tămâiez, mă întreabă de mama, de Frusina, pe mama mea o cheamă dintotdeauna Lucreţia, îi arăt Dosarul, avizul de la Cultură, ministrul Fota nu apucă să zică mai nimic, semnează cu bucuria naşului care a dat darul mare la nuntă. „Vă pare rău, domnule Stamate?”. Mă priveşte, priveşte lung şi la nevastă-sa, surâde. Şi-a făcut o terasă cu cei mai buni mici din târg, peste drum de vestita „Privighetoarea”. Jumulită, „pasărea” nu mai cânta de multă vreme. Spre Brăila, stăpânul ridicase „Paradis Iulică”.

De birocraţie, COMIND – Consiliul Judeţean Ialomiţa, s-au apreciat Savu, Burlacu, Maria Petre… Saga Muzeului Agriculturii nu era însă isprăvită…

Răzvan Ciucă

Slobozia, martie 2014

înainte de Duminica Sfântului Grigorie Palam

Raspunde

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Please type the characters of this captcha image in the input box

Va rugam introduceti caracterele de verificare

Citește articolul precedent:
Semnificații istorice 6 martie

1475 - S-a născut Michelangelo Buonarroti Simoni, pictor, sculptor şi arhitect italian. (m. 1564) 1866 - S-a născut Dumitru Kiriac-Georgescu,...

Închide