MOARTEA UNUI CAL ALB

Mă aflam în Dobrogea. Cu peste un sfert de veac în urmă plecasem de la Almalău spre Esechioi prin valea Curu – Canara, după cum mă sfătuise gazda de atunci, Dumitru Israil, secretar cu propaganda. Era în faptul dimineţii, ceaţa ascundea drumul, pe când corbii scuturau crengile şi şacalii scheunau de foame. Când şi când, omul cu hăţurile în mână cânta: „Verde de măr dulce,/Duce-m-aş, m-aş duce/Dar mi-e calea-n cruce”.
Când m-am apropiat de sat am crezut că visez pe turla Pantocratorului, de la biserica de piatră. Constantin, cel din cântec, învia şi coşciugul – cal se făcea. Cine-a pomenit să treacă prin colilii morţii cu vii? Mai cunoscusem pe Vardar, în Macedonia, o aromână auşită cu crucea pe frunte şi bradul pe braţul mâinii stângi tatuate: „Piu, piu, piu/Iată trece-un mort c-un viu”.
Azi, domnul Israil are peste 80 de ani, e bolnav de-o vreme de cancer şi încă mă întreabă, de câte ori mă întâlnesc cu el, dacă atunci am văzut un cal alb. Îl văzusem, necheza pe un vârf de deal alergând în rotund…

*

De data asta am plecat de la Crama Ostrov şi am ajuns la Esechioi trecând pe lângă via doctorului comunal. S-a dus şi Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, şi via doctorului a rămas tot neculeasă. O vulpe ne taie calea, amintindu-mi că vulpea „greco – romană” a fost un hoţ de struguri.
Merg cu Gabi, şoferul Primăriei din Ostrov, pe pârâul Esechioi, ce curge din dealul Şaban-Bair. Intrăm în case turtite, cum ar fi spus Vintilă Mihăilescu, ocolind cârdurile de gâşte şi ferindu-ne de căţei. În fiecare poartă explic că sunt trimis de primarul din Ostrov să scriu cărţi şi să fac un muzeu din ce-a mai rămas din ei (până acum am strâns cam 300 de obiecte şi cam toate pe gratis).
Sătenii au un duh de neputinţă, sunt mai toţi gârbovi, fiecare ştie ce se întâmplă în curtea celuilalt, se împrumută peste gard, ne dau, dacă le cerem, gutui şi nuci. De morţi pomenesc ca de unii care lipsesc. Îmi amintesc de scrisoarea lui Ieronim către Eliodor: „Trebuie să-l plângi pe nepotul tău ca pe unul care lipseşte, nu ca pe un mort”. Aceasta poate fi urmarea dificultăţii celui suferind de a răbda despărţirea (Sf. Ioan Gură de Aur, Comentarii la Evanghelia Sfântului Ioan, Omilia LXII, Migne 59, p 348).
Strig la fiecare poartă. Tache Jumară, 77 de ani, până de curând cioban, este sâmbătar, nu crede în nemurirea sufletului şi nici în viaţa de dincolo, crede în a doua şi grabnica venire a lui Iisus Hristos. În liniştea satului creşte albine şi povăţuieşte. Pentru Muzeul comunal e mană cerească. Are o seceră „Kavrama” şi ştie unde-i „pălimarca”, o mănuşă sculptată din lemn de tei pentru secerători, s-a folosit până acum o jumătate de veac, azi numai dacă o vezi să spui că ai mare noroc. Mi-a dat multe obiecte dar reduce darul la donaţie, dovadă că mi-a dat stupii fără acoperiş, cântărind excesul şi pierderea. Obiectele mi le-a dat condiţionat, numai după ce mi-a cerut să-l ascult povestind despre pildele vestitului rege Nabucodonosor şi profetul Daniel. Ascult, mănânc miere de rapiţă, beau apă şi, când pot, îi citez din memorie psalmi.
Dinciu Tudora, 63 de ani, are ceva şcoală (nu pune la socoteală anii de la fără frecvenţă), experienţă de viaţă (?) şi stofă de lider. Îngrijeşte biserica satului (un monument zidit din piatră) şi cântă la strană. Şi-a modificat casa „bulgărească”, chiar îmi explică „structura” arhitecturii beciului. Pe prima treaptă de la scara care suie pe prispă a bătut un bănuţ, aşa să-i fie bine. Are „zapp” cu care vorbeşte „la liber” şi low-cost, mai puţin când e ceaţă sau ninsoare.
Ne-am împrietenit. Am început cu „doamna Dinciu”, acum, când ajung la poarta ei, o strig „Tudoriţooo!”. Mă cinsteşte cu ţuică de poame sau de prăştină şi are pâine făcută la cuptorul de-afară în „forme” de cozonac. Lângă cuptor, un copil dat în dambla, dă din mâini şi icneşte.
Gheorghe Mircea, zis „Mechelet”, zis şi „Ciungu”, 66 de ani, ne onorează cu un plug de vie şi alte ciorciobute, apoi ne trimite-n sat unde trebuie: „Muzeul cred că-i tot o biserică, doar ceva mai mică”. „Aşa-i!”strigă băiatul din bucătărie unde face baie în lighean.
Pe la prânz ajung în casa paracliserului bisericii ortodoxe, fost plugar, fost electrician la RENEL, fost tractorist, fost şef de asociaţie, „casnic” acum, Florea Ion, 74 de ani. Îi fotografiez gospodăria cu un telefon de ocară. Acarete, acarete, acarete de jur – împrejurul casei de chirpici. Gospodar, atent cu biografia sa şi cu nevoinţele de fiece zi, Florea a cuibărit, între grinzi şi pe pereţi, agăţate în cuie, dar întotdeauna la îndemână, toate lucrurile, până la ultima şaibă, până la ultima potcoavă, pe care le-a folosit într-o lume în care a înţeles că „Viaţa este mai mult decât hrană şi trupul mai mult decât îmbrăcăminte” (Luca 12, 22 – 31).
Pentru căruţa dobrogeană, „pe şine”, (adică cu roţi din obezi, spiţe şi butuc de lemn; şină de fier), reparată la Călăraşi, pentru prăşitoarea dreasă de fierarul Ghiţă Tapalan, pentru războiul de ţesut, pentru tot ce mai are vechi şi de muzeu în curte, cere 1000 de lei.
„ – Azi, te mai doare ce ţi-au luat la CAP?”. „ – Cum, nu? Căruţa şi-un cal alb. Căruţa am luat-o înapoi, la licitaţie, după 89, calul, nu. Am cumpărat altul, dar nu era alb.”
Mâncăm nuci cu pâine prăjită pe plita de aragaz. Nevasta lui Florea îmi dăruieşte un şervet de borangic. „ – Nu-l dai fetei de la Constanţa?”. „- Nu-l vrea, îi e ruşine de vecini şi de musafirii care îi intră-n casă”.

*

Mai trece-o zi, toamna se lungeşte. Mă tem să nu fac ultima toamnă înaintea iernii. Pe deal, vecine cu căminul cultural spart, mai sunt case „bulgăreşti”, asemănătoare, prin plan şi elevaţie, cu cele din Oltenia de nord, specifice comunităţilor de zarzavagii, pomicultori sau viticultori: beci şi grajd jos, odăi sus, prispă şi balcon cu parmalâc, acoperiş în patru ape cu învelitoare de olane.
Din uliţă, urc prin curtea lui Marin Cinaru, printre coceni tăiaţi cu cosoiul (o limbă de seceră legată cu sârmă de un mâner de lemn), ocolind un par de gard şi o plasă de sârmă atârnând ca o aripă frântă.
Timpul a pocit casa lui Luţă, vecinii nu-i mai ştiu numele de familie „căci duh a trecut printr-însul şi nu va mai fii…” (Psalmul 102). Acoperişul are olanele sparte şi răvăşite, celarul s-a prăbuşit, de la prispă scândurile le-au luat necăjiţii pentru foc, unde a fost grajdul a rămas o movilă de chirpici… Un cal alb caută iarbă. Se apropie de grajdul unde va fi stat cândva şi parcă priveşte trist spre temelia din bolovani de piatră, nelegaţi cu mortar, la grinda meşter şi la popii de stejar cu capitele. Dă roată ruinei, se opreşte în dreptul pivniţei şi nechează prelung. Un ţipăt de pasăre atârnă liniştea pe o scamă de nor.
Trăiesc un scenariu oniric. În pivniţa casei, dintr-un butoi de altădată au rămas câteva doage şi un cerc de fier. Citeam într-o carte de vise că pivniţa reprezintă arhivele la care avem acces. Pamela Ball scrie chiar că de vom coborî într-o pivniţă ne vom vedea nevoiţi să ne cercetăm mai în profunzime atitudinea faţă de moarte. (10.000 de vise interpretate, Ed.Litera Internaţional, 2012, Bucureşti, pp 431 – 432). Privesc calul alb, despre care nimeni nu ştie al cui este şi mă gândesc că şi el poate fi o parte a firii…
După alte trei zile am revenit la Esechioi. Pe coastă, o casă „bulgărească” părea un obiectiv etnografic. Până acolo maşina Primăriei nu urcă. Cobor lângă un stâlp de telegraf cu cuibul de barză părăsit. Un drum cât o potecă ocoleşte ruina Căminului Cultural şi urcă spre coastă. Chiar în drum, calul alb se chinuie să rămână în picioare. Se clatină, îngenunchează, cade, îşi ridică uşor capul, dă să se ridice şi nu poate, cade, gâfâie, foarfecă picioarele. E foarte cald. Sub un soare sec bâzâie muştele.
…Calul alb este solar, simbolizează focul şi cerul, dar poate semnifica şi marea şi luna… În Islam, Mahomed a fost dus la cer de armăsarul Barak (alb), şi simboliza fericirea… Un cal alb denotă conştientizarea propriei laturi spirituale…  Cine să fie vinovat pentru apariţia morţii în albul calului?
Două fetiţe – au uitat să meargă acasă sau au uitat să meargă la şcoală? – încremenite pe iarba uscată, aproape fără să respire, se ţin de mânuţe şi privesc uluite prigoana calului. Calul alb vrea să le privească, le-ar necheza de dor, dar pleoapele i se închid, i se deschid, i se închid, i se deschid…
Mă gândesc la icoane şi la Harap- Alb. Îmi vine în minte o icoană pe sticlă din Şcheii Brasovului, către 1900, colecţia Jianu, înfăţişându-l pe Sfântul Gheorghe, purtătorul de biruinţă. Capul calului, văzut simultan din faţă şi din profil, anticipează portretele, similare ca viziune, ale lui Picasso. (Soţii Dancu, Pictura ţărănească pe sticlă, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1975, p 754).
Ce-ar fi ca gloaba, tot albă, care trăgea să moară, neîmpodobită şi nepregătită, să mănânce jăratec şi apoi să ajungă cu fetiţele să „atingă soarele cu picioarele, luna cu mâna şi prin nouri să caute cununa”?
Caii mor greu. „Era bătrân”, „Era tânăr, dacă avea trei ani”, „Nu se poate vorbi, nu ai semnal”, „L-au târât cu tractorul la Groapa Seacă, dincolo de cimitirul turcesc”, „Două nopţi au mâncat din el câinii şi şacalii”, „Stăpânul lui nu s-a arătat”, „L-au tăiat şi l-au dat la câini”…
Mai sus de calul alb, o casă. Nevasta are 15 ani şi un copil, omul ei 27 de ani şi munceşte cu ziua prin sat.

*

Privesc satul dintre crucile cimitirului ortodox. Dictare: piciorul omului de la coapsă până la călcâi poartă numele de crac. În Dobrogea uliţele sunt numite craci. La Esechioi cracii se răsfiră ca o pânză de păianjen.
Am citit într-un ciot de internet că Esechioi este aşezarea de la capătul Raiului. Cred altceva: cineva a închis satul cu un lacăt, apoi a aruncat cheia în Dunăre.

Răzvan Ciucă
Domeniile Ostrov
2015, înainte de
Duminica a 30-a după Rusalii

Raspunde

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Please type the characters of this captcha image in the input box

Va rugam introduceti caracterele de verificare

Citește articolul precedent:
Ce amenzi rişti dacă nu-ţi pui la maşină anvelope de iarnă?

Atunci când conduc pe drumuri publice acoperite cu zăpadă, gheaţă sau polei, şoferii sunt obligaţi prin lege să aibă maşina...

Închide