JOIA MARE

Nevasta lui Raiu din Bugeac şterge cu cârpa praful de pe Inima lui Stalin. Aşa-i zice lopeţii mari cât o roată de plug, cu care ta-su a lucrat la Baza de recepţie pe vremea sovhozurilor. „Fir-ai al dracu, Staline, / Că ai înfiinţat sapa şi lopata, / Să lucreze lumea duminica şi noaptea”. Ia „inima” în două palme, priveşte roată, apoi îi face vânt pe un teanc de preşuri de iută. „De ce să ţi-o dau dom profesor, să faci propagandă la muzeu? Gata, s-a isprăvit interviul, merg la mort, păcat, a fost un om de treabă, moartea nu e bună . . .”. Femeia pare că poartă spusele Sfântului Ioan Gură de Aur: „ …dar este bine să te găseşti cu Hristos după plecarea ta de aici”.

Din câte babe am cunoscut, îmi amintesc de Maria Neagu din Miloşeşti, Ialomiţa. Avea 78 de ani şi niciun dinte : „Pe lumea cealaltă e Raiul şi Iadul, dar Raiul începe de pe pământ, cum faci aici, aşa vei fi răsplătit dincolo”.

Femeia duce cu ea o priitoare. A măsurat mortul cu o aţă, apoi a turnat ceară curată în lungul aţei, „de sus în jos”. A învârtit apoi ceara cu aţa de multe ori până a ieşit o spirală. „Cu priitoarea te duci la mormânt 6 săptămâni, zilnic , o aprinzi, o stingi…, cât tămâiezi mormântul”. (Prii, pers. prieşte, vb.IV. Intranz. unipers.  A-i fi cuiva prielnic, favorabil, a-i fi de folos; a-i tihni; din sl. prijati / posibilă explicaţie pentru priitoare ).

În Transilvania (la Dumbrăveni, la Iernut ) am întâlnit un obicei asemănător, Toiagul. Acesta este tot o lumânare de ceară, în formă de spirală, de lungimea mortului, căruia i se pune pe piept;  se aprinde la priveghi, când se trag clopotele…

De acest obicei vorbeşte şi Laura Pop (Interferenţe culturale în obiceiurile funerare din judeţul Mureş / sec.XIX-XX, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2013, pp. 174 – 175), care mai scrie că la Ruşii Munţi, toiagul era făcut de naşa de botez sau de urmaşii acesteia. Se aprinde când bate clopotul, la priveghi şi la prohod, dar şi după înmormântare timp de trei nopţi, în pragul casei unde a stat mortul. Chiar dacă lungimea toiagului este mai mică, menţionează autoarea, se păstrează forma rotundă, de şarpe încolăcit.

 „Priitoarea” şi „toiagul” reprezintă acelaşi obiect ritual funerar specific doar comunităţilor româneşti,

Întârziem cu o explicaţie. Dicţionarele de Semne şi Simboluri (Clare Gibson … Semnificaţii şi origini, Ed. Aquilla, 93, p. 106 ) menţionează că şarpele se constituie într-un puternic simbol de fertilitate.

La români, o serie din atributele mitice ale şarpelui caută să supravieţuiască  „refugiindu-se la adăpostul legendelor şi miracolelor fiinţând în credinţele populare şi pe care, de multe ori, edificiul biblic înţelege să şi le asume. Purtând cârja tămăduitoare şi având puterea de a readuce morţii la viaţă, Sfântul Simeon mai păstrează o însuşire în care s-a depus umbra divinităţilor călătoare între tărâmuri. El poate transforma şarpele de aur întru mântuirea sărăciei. Cărţile de pictură ale Bizanţului plasează făptuirea acestui miracol la poarta casei, adică acolo unde ţăranul român ciopleşte adeseori chipul şarpelui” (Constantin Prut, Calea rătăcită, Ed. Meridian, Bucureşti, 1991, pp. 114-119 ).

Era prin anii 70, pe când am adus la Muzeul Judeţean din Slobozia un stâlp de poartă sculptat în lemn: un şarpe se înfăşura pe trupul unui soldat; capul şarpelui se odihnea pe inima soldatului… A mai fost şi un al doilea stâlp, dar pe care nu l-am mai aflat. Voi reveni la poveste.

La Borcea, pe malul cu sate, până dincolo de coasta Briciului, femeile fac în Joia Mare crinte din lut umplute cu apă, „să vină morţii să se-ncălzească şi să beie apă”.Obiceiul se regăseşte în Transilvania, în toată zona colinară a Munţilor Călimani, doar că în satele de-acolo focurile se aprindeau în curtea gospodăriei şi pentru morţi se puneau o cofă sau o găleată cu apă şi o cană, „dar şi un scăunaş pe care e pusă o pâne întreagă”. (Laura Pop, op.cit., p. 228 ).

Asemănările, de multe ori structurale, până la identitate, între obiceiurile din Dobrogea sau Bărăgan şi cele din Transilvania se explică istoric. Nu e momentul şi nici nu dispunem de spaţiul gazetăresc pentru a discuta pertinent acest fenomen, dar, cu siguranţă, un factor determinant cu urmări în limbă şi obiceiuri a fost transhumanţa.

*

Femeia din curtea Raiului are morţii ei. Anul ăsta ne-am întâlnit pe uliţă cu câteva zile înainte de Sâmbăta lui Lazăr şi am întrebat-o dacă le-a pregătit pomana răposaţilor. Se îndoia că va ajunge la biserică, dar era sigură că va ajunge în Joia Mare.

*

După răspunsurile la Chestionarele lui Haşdeu şi Densuşianu, la sfârşitul secolului al XIX-lea, „cea mai importantă zi din cursul unui an, pentru pomeni-

rea morţilor, era Joia Mare (s.n.), în care lumea vie a satului intra într-o relaţie specială cu lumea satului din cimitir (Ioan Toşa, Simona Munteanu, Calendarul ţăranului român de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Ed. Meridian, Bucureşti, 2003, p. 180).

Călătorii străini din veacul al XII-lea, povestesc că în zorii zilei de Joia Mare, la români se făcea „ofranda de pâine cu mâncarea mortului” (Călători străini despre ţările române, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, vol.V, p.343 ).

Paul de Alep, cleric (secretar al patriarhului de Antiohia), călător şi cronicar sirian, care a intreprins la mijlocul secolului al XVII-lea o călătorie în Ţara

Românească şi Moldova, aminteşte faptul că românii dau pomeni bogate, coc pâini nenumărate, jimble, fiecăruia i se înmâna câte trei jimble, fac colivă şi o duc la mormânt, împart pâini după înmormântare (Călători…,  pp. 471 – 474).

La începutul secolului al XIX-lea, Vasilie Popp vorbeşte şi el de pomenile din Joia Mare, când se făceau focuri pe morminte, mese în cimitir pentru rude şi străini, mai ales pentru săraci, obicei care la vremea respectivă era deja pe cale de dispariţie (Laura Pop, op.cit., pp. 227-228; cf. Vasilie Popp, De funeribus… Despre înmormântările comune la daco-români… Viena , 1817 ). Acelaşi     tablou etnografic aveam să-l văd dincolo de Prut în 1996, la Slobozia Mare, de Paştele Blajinilor.

*

Joia din Săptămâna Mare este închinată amintirii Sfinţilor Apostoli, este ziua când Iisus a luat cu Apostolii săi ultima Cină pascală, Cina cea de Taină, a instituit Taina Sfintei Euharistii şi a dat Apostolilor puterea şi porunca de a săvârşi întru pomenirea Sa. Sfinţii Apostoli au fost primii propovăduitori ai credinţei creştine. Cu ei începe şirul martirilor şi sfinţilor creştini. Urmaşii Apostolilor sunt Sfinţii Părinţi ai Bisericii creştine; ei sunt pomeniţi tot Joi, ca şi Sfinţii Apostoli.

VĂ DORESC SĂ PRĂZNUIŢI SFINTELE PAŞTI CU SĂNĂTATE ŞI BUCURIE!

Răzvan Ciucă

Domeniile Ostrov, aprilie 2016,

înainte de Învierea Domnului

Raspunde

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Please type the characters of this captcha image in the input box

Va rugam introduceti caracterele de verificare

Citește articolul precedent:
PRIMĂRIA MUNICIPIULUI CĂLĂRAŞI / SERVICIUL PUBLIC „CENTRALE TERMICE ŞI ADMINISTRARE FOND LOCATIV”

SP CTAFL Călăraşi cu sediul în Călăraşi str. 1 Decembrie 1918, nr. 1 bloc A24 sc. 4 parter, organizează la...

Închide