SĂ NE ZORIM SĂ TRĂIM

 „Iubirea ca moartea e de tare”

(Vechiul Testament, Cântarea cântărilor 8, 6)

 

Comisarul de poliţie luă cana de porţelan de sub năsălie şi o trânti de gresia din faţa uşii capelei. Gura vasului rămase rânjită şi atât. „Izbeşte-o cum trebuie”, îi strigă femeia mortului care veghea bunul mers al bărbatului său pe ultimul drum.

Comisarul era finul celui care închisese ochii ieri noapte. Luă cana de toartă şi o izbi ca în poligon. Cioburile se împrăştiară până sub năsălia locuită de Costică, şi care tocmai dădea colţul de la altarul bisericii „de la ruşi”, „Sfântul Matei” după hramul potrivit, purtată de opt bărbaţi cu prosoape legate pe braţul stâng.

 „Semnele şi simbolurile reglementează lumea, nu cuvintele sau legile”, declara Confucius…  

*

 „Ruşi” vii,  veniţi de dincolo de Prut şi de Crasna amăgiţi de procopseală,  comersanţii eponimi ai locului, oase de militari împuşcaţi pe zăpadă sau în lanul de grâu (turci, algerieni, indieni?!…) aliniate în Cimitirul Eroilor de pe Eternităţii str., aliaţi şi duşmani (expresii ale tratatelor internaţionale), o biserică nici mică – nici mare, alcătuiesc, cum ar fi scris Gabriel Liiceanu într-un comentariu la Martin Heidegger (Sein und Zeit), o locuire care articulează în bucurie şi suferinţă, aşteptare şi rugăciune, fiecare clipă a vieţii factice creştine.

E miercuri, zi de post. Dinspre bazar răzbate miros de mici şi ţuică fiartă. Familia defunctului  fixase déja la restaurantul „ţânţarului” meniul pentru parastas. Zăpada şi gerul împuţinaseră forfota clienţilor spre tarabele precupeţilor amorţiţi în hală.

În autobuzele Nick Touring SRL femei din veacul trecut se închină, la fiecare cursă şi din reflex orthodox, la biserica abia zărită între blocuri, cimitir cu eroi şi prăvălii cu covoare şi geci de fâş.

Undeva s-a spart un geam, ceva femei ţipă isterizate, le potoleşte un bărbat după tradiţia locului: „Taci în mă-ta, că n-a murit un om!”

*

Costică, ortodox, a fost petrecut în biserică cu picioarele înainte şi cu faţa descoperită, şi aşa va rămâne până la groapă. Despre el se spunea că „se zorise să trăiască” (Apostolul Pavel ). Dacă niciodată nu scrisese după dictare, totdeauna se căznea să scrie o ciornă, nădăjduind că într-o bună zi o va trece pe curat. Îşi isprăvise treaba: ocupase loc de cinste în şirul mecanicilor brăileni de la Bordeiul Verde, îşi dăduse fetele la şcoli înalte, nevasta-sa îl ţinea în memoria inimii.

Privea liniştit spre catapeteasmă. Parcă răsufla uşurat cu lumânarea aprinsă şi cu moneda legată de inelar. Doar vata din nări dezvăluia că nu-i viu. De două zile, sufletul lui căuta precum pasărea cuibul ei. (Sf. Macarie Egipteanul, Cuvântul despre ieşirea sufletului…; Jean- Claude Larchet, Tradiţia ortodoxă despre viaţa de după moarte, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006. p. 70).

La slujba de înmormântare lumânările proclamă Învierea. Aprinse în jugul care dă roată sicriului, pe două rânduri, luminile mărturisesc înaintea Domnului că moartea  „a adus măcar o pâlpîire de lumină în întunericul acestei lumi pământeşti. Iar această lumină o vom păstra , o vom spori, o vom împărtăşi…” (Mitropolitul Antonie, Viaţa, boala, moartea, Ed. Sophia, Bucureşti, 2015, p. 133 ).

La strană, Panihida, un extras din Molitfelnic, carte bisericească cu slujbele înmormântării şi alte slujbe pentru cei răposaţi, are filele îngălbenite de timp şi ceară, de lacrimi şi transpiraţie, ba chiar mai mult rupte de prea desele pomeniri. Până cel mort va fi ieşit din rudenia sa şi va pleca spre groapă  aproape că am diortosit cartea.

Slujba de înmormântare era pe sfârşite. „Veniţi, fraţilor, să dăm mortului sărutarea cea mai de pe urmă…”. În biserică se plângea în surdină sau deloc. Mortul a fost urcat în maşina albă a comisarului – fin. Toţi ceilalţi s-au urcat în maşini şi s-a făcut un convoi.

Când am intrat în biserică, în pridvor, până la pangar era să mă împiedic de trei pânze albe împachetate în plicuri ca într-un galantar. Doar cu o pânză ştiu ce s-a întâmplat. O femeie a întins-o în calea mortului, de-a curmezişul drumului, pe când acesta era scos din ograda bisericii. Rudele lui Costică o numeau punte… Femeia s-a şters apoi cu pânza şi a aşezat-o lângă mort. A lăsat-o în groapă înainte de a se auzi cadenţa primilor bulgări de ţărână aruncaţi peste capacul sicriului lustruit.

Convoiul, cu maşina albă a comisarului în faţă, s-a mişcat, fără cruce, prapori sau steag, în afara Sloboziei, pe deal la Bora, unde mulţimea şi-a întins zilele ca o pânză de păianjen.

Mă obsedează Psalmul 89, Rugăciunea lui Moise, fiul lui Dumnezeu: „…zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani”. În primăvară, de Buna Vestire, mi se vor socoti altfel anii?

S-a intrat pe bulevard. La intersecţii, preoţii din maşina albă, din faţă, coboară şi spun ecteniile de dezlegare pentru Costică, de-o clipă scos din maşina-dric. După fiecare ectenie (rugăciune), un bărbat, cu faţa la răsărit, aruncă monede peste  umăr. Aşa se plătesc vămile, care sunt în număr de 24 (vama vorbirii în deşert, vama minciunii, vama lăcămiei şi beţiei, vama simoniei…) „Toate sufletele… trec prin vămile (tribunalele) văzduhului, în prezenţa Îngerilor şi a demonilor şi sub ochiul lui Dumnezeu, care toate le vede. Acolo se cearcă cu de-amănuntul faptele lor bune sau rele, pentru a-i răsplăti cu fericire ori cu osândă” (Protos. Nicodim Mândruţă, Vămile văzduhului şi mărturii despre existenţa lor, ISBN – 973 – 9434 – 15 – 0, pp. 101 – 102; vezi şi Simeon Fl. Marian, Înmormântarea la români, Ediţie critică de Teofil Teaha, Ioan Şerb, Ioan Huşiu, Ed.,  Grai şi suflet – Cultura Naţională”, Bucureşti, 1995, pp. 286 – 290 ).

Ies puţin din rând şi vă spun că păcătoşii, cărora nu le-a mai rămas timp de pocăinţă, ajung într-un singur loc, aşa cum, în două cuvinte, Dostoievski numeşte iadul: „Prea târziu”.

De unul singur, Costică nu poate trece vămile. Îl ajută cei pe care i-a iubit. Cei de aici, cei de dincolo, şi toţi românii – îmi spunea cândva o femeie de pe plaiurile lui Pintea Viteazul – sunt împletiţi în aceeaşi pâine. Nădejdea în viaţa veşnică stă în aceea de a fi iubit pe pământ.

Înainte de Bora, ultima oprire a fost la Mănăstirea „Sfinţii Voievozi”. Trecuse de prânz, soarele încălzise locuirea dintre crucile de la Bora, pe când se apropia despărţirea de Costică şi se auzea sunetul unui glas care a tăcut (Tennyson).

La liziera parcului, pe o bancă, nu departe de Mănăstire doi tineri se sărutau fără sfârşit. Îmi rămăsese timp de-un gând să-i privesc de dincolo de convoiul mortuar: „Să spui cuiva Te iubesc înseamnă a-i spune Nu vei muri niciodată.” (Gabriel Marcel,  Le mort de demain, Paris, 1931).

Răzvan Ciucă

Slobozia, februarie 2017,

la început de Triod

Raspunde

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Please type the characters of this captcha image in the input box

Va rugam introduceti caracterele de verificare

Citește articolul precedent:
Majorări salariale pentru personalul nedidactic din învățământ

Personalul nedidactic din învățământ va beneficia de salarii mai mari începând cu luna februarie 2017, după ce Guvernul a adoptat...

Închide