O FLOARE ALEASĂ A PIETĂŢII CREŞTINE, SFÂNTUL GHEORGHE

 

 „Dintre toţi sfinţii sărbătoriţi în lumea creştină puţini s-au împărtăşit de faima de care s-a bucurat şi se bucură încă Sfântul Gheorghe la poporul nostru: în toate satele şi oraşele din ţară o mulţime de biserici sunt ridicate în cinstea lui; pretutindeni corporaţii de negustori şi meseriaşi îl aleg ca patron; numele lui s-a răspândit adânc nu numai în onomastică, dar şi în toponime”, scria încă de la 1938 eruditul N. Cartojan în Cărţile populare în literatura românească II Epoca influenţei greceşti (Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II, 1938; Sfântul Gheorghe şi balaurul, pp 157 – 166).

  1. Cartojan aminteşte (p. 157, nota 1) câteva toponimice luate din Gr. Tocilescu, Dicţionarul geografic al României…; apoi Silvestru Moldovan şi Nicolae Togan, Dicţionarul numirilor de localităţi cu poporaţiune română din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, ed. II, Sibiu, 1918).

Vom aminti că la „km zero” în Bucureşti dăinuieşte o biserică monument istoric şi artistic, o martyria, o mărturie a tăriei şi statorniciei cu care a fost păstrată şi apărată credinţa profund creştină a poporului nostru, „ultima ctitorie a Brâncovenilor – familie voievodală românească, fiind închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, iar în incinta ei, unde se odihnesc părticele din osemintele Sfântului Gheorghe, se află mormântul mucenicilor Brâncoveni”. (Mucenicia şi faptele minunate ale Sfântului Mare Mucenic Gheorghe / trad. din lb. engleză de Lidia Rus; Introducere de Remus Rus, Bucureşti, Ed. Sophia, 2016, p. 34).

Sfântul Gheorghe s-a impus în veneraţia popoarelor creştine. De la noi, iată încă o dovadă: steagul (drapel de luptă?) trimis de Ştefan cel Mare la Muntele Athos, cu chipul Sfântului Gheorghe doborând balaurul, şi rugăciunea voievodului: „O luptătorule şi biruitorule mare Gheorghe, în nevoi şi nenorociri grabnice ajutor şi cald sprijinitor, iar celor întristaţi bucurie nespusă, primeşte de la noi această rugăminte a smeritului tău rob, a Domnului Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domnul Ţării Moldovei! păzeşte-l pe el neatins în lumea aceasta şi în cea de apoi prin rugăciunile celor ce te cinstesc pe tine, ca să te preamărim pe tine în veci, amin. Şi a făcut-o aceasta în anul 7108, în al 43-lea an al domniei Sale” (Analele Academiei Române, Seria II, tom XXIX  (1901, p. 92).

*

Referitor la această donaţie se impun câteva comentarii. Mănăstirea datează de dinainte de anul 1000, fiind ctitorită de trei fraţi veniţi de la Ohrida (Macedonia): Ion, Aron şi Moise (aromâni? n.n.).

Locaşul athonit a fost de la început finanţat de împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul şi închinat Sfântului Gheorghe după ce ctitorii au găsit într-o dimineaţă, pe lemnul încuiat înadins în biserică, chipul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. De aici „Zografu”, adică icoana zugrăvită prin minune.

Arsă şi prădată de mai multe ori, în secolele XIII – XIV, mănăstirea şi-a revenit în veacul al XV-lea, datorită Muşatinilor. După ajutoarele date de la 1429 de Alexandru cel Bun (anual câte 3000 aspri de argint, precum şi venitul câtorva metoace, printre care şi al Mănăstirii Căpriana), din 1466, sub ocrotirea lui Ştefan cel Mare, se va ridica bolniţa şi se va zidi turnul de la Arsana (1475, portul pentru  corăbii), existent şi astăzi. După biruinţa de la Vaslui (1475), voievodul va trimite mănăstirii o icoană ferecată în argint, înfăţişându-l pe Sfântul Gheorghe, apărătorul oştirii sale (ocrotitorul armatei române de azi e tot Sfântul Gheorghe!), va reclădi în totalitate complexul monahal (1490 – 1495), inclusiv chiliile, trapeza, zidurile exterioare. Va fi repictat în frescă katholikon (biserica centrală).

Se pare că la Mănăstirea Zografu, Ştefan Voievod nu a trimis două drapele de luptă, sau unul, sau un steag militar şi un altul bisericesc, ci doi „prapori”!

Praporii (prapurii) „sunt nişte bucăţi de pânză fixate pe un suport de lemn, o prăjină în formă de T, care are în vârf o cruce. Pe această pânză se pictează chipuri sfinte: Mântuitorul, sfinţi îngeri, Botezul Domnului, icoana hramului bisericii. P. se poartă în fruntea unui cortegiu de înmormântare şi la diverse procesiuni, simbolizând steagul lui Hristos în jurul căruia se strâng credincioşi spre a fi apăraţi în lupta împotriva păcatului, a duşmanilor văzuţi şi nevăzuţi, semnifică şi biruinţele lui Hristos împotriva morţii” (Pr.Prof. Dr. Ene Branişte, Prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar Enciclopedic de cunoştinţe religioase, Ed. Diecezană Caransebeş, 2001, pp. 380 – 381).

În descrierea călătoriei la Sfântul Munte, (1882), muzicologul şi folcloristul Teodor Burada, Alexandru Pencovici şi Radu Pătărlăgeanu, pomenesc de două steaguri aflate în biblioteca Mănăstirii Zografu. Steagul „princeps”, donat de Ştefan Voevod, va trece în 1975, prin Ordinul nr. M. 46/06.08.1975 al Ministrului Apărării Naţionale, de la Muzeul Militar Naţional în patrimoniul Muzeului Naţional de istorie, Bucureşti, cu nr. de inv. 75062.

Al doilea steag, „…de pânză ţesută de argint… Pe o parte… Botezul lui Christos şi împrejur troparul…; pe cealaltă parte Sfântul George în vestimente de catifea roşie, călare pe un cal de mătase albă…” se află încă la Sfânta Mănăstire Zografu. Muzeul Militar Naţional posedă, din 6 iulie 1956, o copie executată de Cooperativa „Sârguinţa”, având numărul de inventar 885 (v. Corneliu M. Andone,  Steagurile…). Problema steagurilor trimise de Ştefan cel Mare la Athos rămâne în continuare nerezolvată…

Mănăstirea Zografu, locul al nouălea între mănăstirile athonite, este astăzi lăcaş bulgăresc. Acolo se păstrează prima istorie a Bulgariei, scrisă de mână, la 1475, de călugărul Paisios! (Horia Alexandrescu, Athos,călător la Sfântul Munte, Ed. Vivaldi, Bucureşti, 2007, pp. 216 – 217; despre Mănăstirea Zografu şi Steagurile lui Ştefan cel Mare, v. internet: Mănăstirea Zografu – wikipedia, Florin Şinca, Epopeea aducerii din Athos a unui steag al lui Ştefan cel Mare; mai ales Corneliu M. Andone, Steagurile lui Ştefan cel Mare de la Muntele Athos.(prel. din RevMuz) etc.

*

Mucenicia Sfântului Mare Mucenic Gheorghe (grec. Gheorgheo; lat. terram colo = agricultor), cavaler cappadocian de origine, este plasată de documente în vremea împăratului Diocleţian (v. versiunile: Simeon Metafrastul, sec. X, panegiricul lui Andrei Criteanul, (660 – 740), dedicat Sântului Gheorghe (MPG XCII, 1162 – 1192). Doar că Diocleţian i-a poruncit lui Evhie să meargă în Palestina şi să distrugă altarul Sfântului Gheorghe „al cărui cap a fost tăiat cu câţiva ani în urmă de Dadianus Persanul”. Peter Heylin îl identifică pe Dadianus cu Galeriu Maximin, care a fost dac prin naştere şi i-a succedat lui Diocleţian „în toate acele părţi unde el a stăpânit”. (A. History of St. George of Capadocia, 1631, p. 173; Margaret H. Bully, St. George for Merrie England, George Allen & Sons, Londra, 1908, p. 14).

„Nici un sfânt nu a avut de îndurat muncile cu care a fost chinuit Sfântul Gheorghe. Martirul lui durează 7 ani şi în aceşti 7 ani, ne încredinţează ucenicul său Passeeras „care am fost de faţă şapte ani la mucenicia Sfântului şi am scris ceea ce am pătimit” – a fost supus la torturi ca acestea: se înfige suliţa în pântece şi sângele ţâşneşte, este sfâşiat cu unghii de fier, este întins pe roată cu cuţite ascuţite şi sfâşiat în bucăţi; este înviat prin puterea dumnezeiască, pentru a fi din nou supus la alte chinuri: încălţat cu încălţăminte înroşită în foc, bătut cu cuie ascuţite, lovit în cap cu ciocane de fier… până: se taie capul lui şi împărătesei Alexandra, care a crezut în sfinţenia lui”.

  1. Cartojan caută substratul istoric „în această ţesătură de minuni extravagante” „începând cu a Mitropolitului Dosofteiu, care, prin mineiul grecesc al lui Margunios, derivă din vechea redacţie a lui Simeon Metafrastul” (N. Cartojan, op.cit., pp. 158 – 159).

Nu voi mai scrie de lupta Sfântului cu balaurul – bănuiesc că-i bine cunoscută – dar voi afirma şi eu că legenda are o bază folclorică şi mitologică în Balcani, chiar dacă minunea s-a făcut în părţile Palestinei, lângă cetatea Viritului, nu departe de Lyda, unde se află îngropat trupul Sfântului.

Tema legendei se regăseşte în mai multe variante: colecţia Fundescu, Balaurul cu 7 capete, Ispirescu, Balaurul cu 7 capete, Cosmescu, din Macedonia, Şchiopul cel Voinic (cf. Lazăr Şăineanu, Basmele române, 471 / Cartojan, p. 160).

„După sec. al XI-lea, odată cu noua fază de influenţă bizantină directă la Dunărea de jos se vor contura două drumuri pe care sosesc la noi, tocmai în cele două zone extreme ale cursului românesc al fluviului, numiri legate de cultul, foarte răspândit în sud-estul european, al celor doi sfinţi militari Gheorghe şi Dimitrie: cel dintâi, foarte preţuit în spaţiul dintre Bosfor şi gurile Dunării, ceea ce explică apariţia toponimelor care-l amintesc în regiunile oriental-balcanice, pe linia Constantinopol – Adrianopol – Preslov – Razgrad – Giurgiu (…), cel de-al doilea, venerat în părţile centrale ale Peninsulei Balcanice, ecourile numelui său recunoscându-se în toponimia sau în hramurile unor monumente de pe vechiul drum de negoţ şi colonizare pornit din Salonic, pe văile Strumei, Vardarului şi Moraviei, până în părţile apusene ale Dunării de Jos, până la Szeged şi la Dunărea sârbească” (Răzvan Theodorescu, Bizanţ, Balcani,Occident la începuturile culturii medievale româneşti / secolele X – XIV), Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1974, pp. 342 – 343).

În tradiţiile populare româneşti, Sfântul Gheorghe, „înverzitorul naturii şi semănătorul tuturor seminţelor”  (S.Fl. Marian) tocmeşte, „Sfântul Dumitru plăteşte”.

Traseele amintite sunt aceleaşi cu cele străbătute de Heros (gr. „stăpân, căpetenie, nobil”; mai târziu „semizeu, muritor ridicat după moarte la condiţia divină”), adorat de grecii din Dobrogea ca H. Katoi – Kadios… iar de romanii stabiliţi în Dobrogea, ca H. Invictus, Deus Sanctus H, sau simplu, Heron (D.M. Pippidi, Dicţionar de istorie veche a României / Paleolitic – sec.X, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 32 ; şi de Cavalerul trac, zeu venerat la populaţiile trace din regiunea balcano-dunăreană (sec. II-III e.n. ), reprezentat ca un tânăr călăreţ, în galop sau la pas, la vânătoare, în diferite atitudini cu caracter ritual. În inscripţiile greceşti Cavalerul trac apare sub numele de  Heros, iar în cele latine sub acela de Heron (Dicţionar, p. 141 ).

*

 „Sfântul Gheorghe e cel mai mare peste câmpeni, este cu rodul la toate recoltele. Dimineaţa, flăcăii ieşeau la câmp s-apuce din roua bucatelor ca să fie graşi şi sănătoşi tot anul” (Neagu Maria, 78 de ani, Miloşeşti, Ialomiţa, 1980).

În această zi se dă vitelor să mănânce din Colacul Crăciunului şi din Pasca Vacii, ziua mai numindu-se şi Paştele vitelor. Pentru a spori mana (laptele) vacilor, se fac vrăji cu mutătoare şi untişor, culese din pădure, dar sorocite mai întâi, cu pâine şi sare. (Croitoru-Capbun Viorica, Răzvan Ciucă, Pâinea de neamul românesc, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2002, pp. 59 – 60).

Ziua de Sfântul Gheorghe marchează începutul anului pastoral între 21-23 aprilie, când ciobanii fac „Alesul” (întâiul muls, alesul mieilor dintre oi ). Nevestele ciobanilor pregătesc câte un colac (din făină de grâu, cu apă şi sare, uns cu gălbenuş de ou, în formă de cunună, cât gura găleţii ) pe care ciobanii îl pun pe găleată în timpul mulsului (la Sâmbra Oilor, Ruptul Sterpelor, Arieţul ). Apoi, colacul este rupt în bucăţi şi mâncat de ciobani, stăpânii turmelor, de oile şi câinii stânei. Colacul era folosit şi în practica magică de anulare a puterii cucului de a fura sau a strica laptele oilor, practică numită „Cucu – Răscucu” (sau  „Răscucirea oilor”), atestate în diferite variante zonale, în Oltenia, Banat, Transilvania (Bistriţa Năsăud).

În ziua de Sfântul Gheorghe se împart, de sufletul morţilor, colaci cu lapte şi brânză din prima mulsoare a oilor. (Moşii de Sân Giorgiu ). Femeile duc la biserică o pâine cu fire de usturoi verde şi tulpini de leuştean, precum şi plăcinte, Plăcinta lui Sfântul Gheorghe (Muntenia), (Capbun, Ciucă, op.cit., p. 60 ).

Mai amintim prezenţa la porţile gospodăriilor a coroanelor de ramuri  verzi, încorporând simbolismul cerului – infinitul şi perfecţiunea – şi pot sugera puterea solară, lumina şi iluminarea.

Răzvan Ciucă

Domeniile Ostrov – Slobozia

2017, mai, la înjumătăţirea Praznicului Paştelui

V.şi art.Răzvan Ciucă, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe,

purtătorul de biruinţă, în Obiectiv, Călăraşi, Nr. 323,

22 – 28 aprilie 2016.

Raspunde

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Please type the characters of this captcha image in the input box

Va rugam introduceti caracterele de verificare

Citește articolul precedent:
Filipescu: „Vasile Iliuță nu a mai candidat la președinția PNL pentru că se făcea de râs, dovadă fiind rezultatele”

În prima conferință de după alegerile din cadrul organizației județene a PNL Călărași, fostul președinte al partidului, senatorul Răducu Filipescu...

Închide