DOUĂ POVEŞTI DIN „RESTUL”

Era prima duminică din iulie pe când un grup vesel de dincolo de Prut, strâns din familii cu bărbaţi, femei şi copii, aşezat pe plaja de la 2 Mai, cu genţi frigorifice acoperite de umbrele de ploaie, îl prăznuia pe Sfântul Voievod Ştefan cel Mare. Până la prânz umpluseră câteva coşuri de gunoi cu peturi de 2 l de bere aduse de-acasă şi consumate indincibil şi în devălmăşie.

*

Mi-am amintit de o seară de sfârşit de iunie, pe când i-am avut oaspeţi acasă la mine pe Ion Geantâc şi Vasile Brânză, veniţi de la Slobozia Mare, raionul Vulcăneşti, acolo unde izbutisem cu ei un Muzeu de istorie şi etnografie. („Un aju-tor material considerabil a acordat Muzeul Agriculturii din România, cu sediul în oraşul Slobozia, Ialomiţa, director dl. Răzvan Ciucă, un om cu o energie colosală şi pasionat la culme de munca muzeistică”, scria Ion Geantâc în Slobozia Mare, istorie, personalităţi, cultură, Lyceum, Chişinău 2000, p. 134).
Cum le ştiam râvna la pahar am vrut să fiu o gazdă cât mai bună. Din schema dialogului de la 7 seara: „Beţi rachiu?/ – Da – Beţi votcă? – Da – Beţi vin alb? – Da – Beţi vin roşu? – Da – Beţi bere ? – De asemenea”. Am început cu berea şi spre dimineaţă am sfârşit căutând vodca în cuptorul de la aragaz.

*

Printre şezlonguri şi prosoape treceau şi băieţi în uniforme de ospătari cu găleţi de porumb fiert: „Frige tare porumbelul de la mare!”
Eram ca şi la mal, în picioare, valurile mi se spărgeau în călcâie. Mă minunam de patima grupului de a-şi potoli setea când am auzit capul grupului ordonând: „Garson, dă-ne paişpe păpuşoi cu sare”.
Mai mult curios de cum îmi vor răspunde, întreb: „De unde sunteţi?” Grupul tace, apoi chicoteşte, doar capul lucrează de zor la despuierea porumbeilor de la mare. „Suntem din Republica Moldova”, îmi răspunde un puşti dintr-un colac de camion. Eu: „Români?”. Tot puştiul, cu arţag şi mândrie: „Moldoveni”. Eu: „De unde ştii? Puştiul: „De la şcoală”. „Ce te bagi?”, strigă Maria, nevastă-mea, de pe un alt prosop vecin cu moldovenii.
Răspunsul nu m-a surprins. Îl auzisem de sute de ori în biserici, şcoli, pieţe, pe front… Mă gândeam doar la ce-o fi văzut puştiul în ceaţa de dincolo de Prut. „Praful înaintea văzului”, cum ar fi spus cândva tot moldoveanul Cantemir în Divan… îl făcea senin pe puşti, şi concret. Şi el şi ai lui veneau dintr-o lume a amăgirii, dar azi aveau certitudini. Acum, ca şi altădată, pe un colţ de U.E., aveau bere, porumb fiert şi marea la picioare. Pentru ei aceste bunuri („obiecte” sau „lucruri” cu statut de eveniment) aveau doar o importanţă facultativă. Le asigura însă autonomia şi îi ajuta să se simtă fericiţi. Negându-şi paternitatea aspirau inconştienţi la o posesiune permanentă.
Ce parte din „averea” Republicii Moldova îi va reveni peste un timp acestui fiu, înainte de a se rătăci? Fiecare din acel grup era acest fiu.

*

A doua zi n-am fost la plajă. A plouat şi a bătut vântul până marea a făcut spume la gură. Trăsesem acolo unde îmi fac vacanţele cu familia de peste un deceniu, la terasa familiei Floroiu, Dinamo, un nume păstrat din fotbal din vremea fraţilor Nunweiller şi al lui Pârcălab. Acolo stăpânim vreme de două săptămâni două camere şi o terasă, cu o umbrelă mare „Bergenbier”, despărţiţă cu un gard de şipci până-n genunchi de o livadă de caişi. Atenuez restanţele de comunicare cu nevasta, mănânc zilnic peşte şi citesc.
Seara, tocmai terminasem de citit Nial Ferguson, Civilizaţia: Vestul şi Restul, Polirom, 2014, Bucureşti. La pagina 22 autorul îl citează pe istoricul francez Fernand Braudel, History of Civilizations, care definea civilizaţia ca fiind „…în primul rând, un spaţiu, o „arie culturală”, (…) un loc. În acel loc (…) trebuie să vă reprezentaţi o mare varietate de „bunuri”, de caracteristici culturale, pornind de la forma caselor (…). Civilizaţia este modul în care aceste lucruri sunt grupate…”
Nici pe vremea comuniştilor cu care am trăit, şi nici pe aceea a capitaliştilor cu care încerc să vieţuiesc, nu m-am simţit discriminat, dominat intelectual sau spiritual să zicem, dar când nu eram într-un sat sau într-o pădure de-acasă, sau la un Congres internaţional, ci într-un apartament de bloc, la piaţă sau la alimentară mă simţeam din „Rest”. Cineva, dăscălit de Neagoe Basarab cu Învăţături, mă îndemna să mă rog şi să mă pocăiesc, şi altcineva (Cantemir din Divan…) mă îndemna să fiu lucrător cu raţiune şi sens utilitar (v. şi C. Noica, Pagini despre sufletul românesc, Humanitas, 2014, Bucureşti ).
Mă gândesc uneori când (cum) am învăţat să trag în Transnistria cu Kalaşnikovul. Nici Prutul nu împarte „Restul”, pe ambele maluri suntem toţi o apă şi-un pământ: „o ţară mişcătoare şi neaşezată ” (cronicarul moldovean Simion Dascălul, sec XVII, v. şi interpolarea acestuia privitoare la obârşia românilor din tâlharii Romei), cu un „popor atât de incult şi neputincios” (D. Cantemir, sec. XVII). Ce „servicii” despre civilizaţia noastră ne-am făcut în istorie!
Fiul din nisipul plajei de la 2 Mai arătase spre adevăr: „În esenţă, o civilizaţie înseamnă textele care sunt predate în şcoli şi învăţate de elevi…” (Ferguson, op.cit., p. 462).

*

Se apropia prânzul şi Mihaela Ochişor, o fată scundă, creolă, cu trăsături de asiriană, aşează cu colegii de tură mesele pentru turişti între caişii din livadă. Are aproape 19 ani, e născută în Basarabia („Republica Moldova, Basarabia a fost”, mă corectează numaidecât), la Leova, către Prut. Tata, Mihail, e constructor, mama, Aliona, educatoare, „amândoi moldoveni”. Mai are străbunici, bunici şi un frăţior. „Le-am cumpărat o ramă, am scos de pe internet poze cu noi toţi şi le-am făcut cadou un tablou”. Ca-re-va-să-zică, Mihaela e iscusită şi ţine la familie.
„Ce limbă vorbiţi acasă ?”. „Moldoveneasca”. „!”, „Cu mine ce limbă vorbeşti?”. „Româna”. „Nu-i acelaşi lucru?”. „Nu, la Leova spun şi faşi, aici ce faci…?!
Mihaela Ochişor a trecut în clasa a 12-a, la liceul „Dinicu Golescu” din Câmpulung Muscel, o şcoală dintr-o listă de treizeci de licee din România. „Am ales judeţul Argeş, acolo se vorbeşte cel mai corect româneşte. M-au momit cu Iaşul, dar n-am vrut, prea era ca la noi. Rezultatul l-am primit on-line”.
Are o bursă de 65 Euro , atât cât costă internatul şi cantina. Pentru transportul la Leova nu mănâncă duminica, primeşte economia din bursă, apoi decontează biletele. Mai primeşte câte un bănuţ de la părinţi, mai munceşte colo-colo (la „Dinamo” e ospătar) şi are cu ce să-şi plătească meditaţiile: „Trebuie să iau BAC-ul cu notă mare, să intru la Facultate”. E ispitită să ajungă la Poliţie: „îmi place dreptatea, sunt stăpână pe mine însumi, dar mă gândesc şi la bani”. Evident că la ultimul capitol Ochişor se găsea în eroare …
Mihaela a fost botezată în satul natal, la Filipeni (Leova e raion), în singura biserică din zonă care s-a păstrat din vremea comuniştilor. Nedusă la biserică, e convinsă că nu greşeşte în aprecieri: „Dacă pot să ajut un om e mai mult decât ce pot gândi. Mâinile care ajută sunt mai sfinte decât gura care se roagă. Cred doar în Dumnezeu, îl văd peste tot”. Când îi promit că-i voi trimite o Biblie i se luminează faţa.
Opiniile despre viaţă şi lume le notează într-un jurnal. „Doar în momentul în care ai înţeles că tu eşti singurul tău sprijin şi creator al drumului şi destinului tău, atunci o să-ţi dai seama că ai crescut destul. Maturitatea vine cu experienţele, nu cu anii (…). Ajungi să te trezeşti într-o dimineaţă şi să-ţi fie dor de tine pentru că realizezi că eşti cu viitorul pe care l-ai pierdut în trecut…”, scrie Mihaela într-o compunere ostentativă, „Învaţă să fii rece”, în care se joacă de-a angoasa balansând pe tăişul adolescentin. Criza este comună celor de-o vârstă cu ea şi o regăseşti şi la americani.
Cât ne-am auzit, Mihaela a tras cu un ochişor spre un guguştiuc aşezat pe o creangă de cais.

*

Scriu cu o zi înainte de pomenirea Sfântului Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon. Va fi hram la Frăţileşti, la Mănăstirea ivită din moartea unui bob de grâu.Vara „se călătoreşte” cu Pinteleiu Călătoriul. Când în dimineaţa zilei se va scutura mărul de aur din Rai, cerbul va ieşi din apă şi apa se va răci. Pe pământ şi-n Țara de la stânga şi de la dreapta de Prut tăcerea noastră face oprire. Oprire a cui? Iarăşi a noastră, deopotrivă cu a lumii. „Suntem ţara lui Cain în care Abel n-a murit încă de tot” (Noica, op.cit., pp. 40, 68 ).

Răzvan Ciucă
Slobozia, 26 iulie 2017

Raspunde

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Please type the characters of this captcha image in the input box

Va rugam introduceti caracterele de verificare

Citește articolul precedent:
ANUNŢ / SERVICIUL PUBLIC „CENTRALE TERMICE ŞI ADMINISTRARE FOND LOCATIV”

PRIMĂRIA MUNICIPIULUI CĂLĂRAŞI SERVICIUL PUBLIC „CENTRALE TERMICE ŞI ADMINISTRARE FOND LOCATIV” adresa: str. 1 Decembrie 1918, nr. 1, bloc A24,...

Închide