DILEMA

Mama are 97 de ani. Stă în Bucureşti într-un bloc din Crângaşi, la „etajul ovreilor”. Trei etaje mai sus încă mai stau copiii, mereu ocupaţi cu serviciul cei mari, cu şcoala cei mici, acum şi grăbiţi să-şi mute mobila în apartamentul cumpărat dintre Floreasca şi Herăstrău. Focul din ochii lor ar fi trebuit să devină lumina din ochii bătrânei (cam după Victor  Hugo).

Sora mea, cu şapte ani mai puţin decât mine, odată un virtuos violonist la operele din Cagliari sau Roma, astăzi bolnavă şi mai tot timpul sub tensiune, stă în Italia, la Brescia. De la un timp, vine la mama de două – trei ori pe an. A moştenit o parte din pământul cuvenit mamei şi apartamentul cu ce-o fi în el. Într-o zi, după o ceartă, femeia care o îngrijea pe mama i-a pus cheile uşii pe masă şi a plecat în vecini. O altă „badantă” nu a mai fost de găsit.

De la Slobozia, nevasta mea duce mâncare mamei şi surorii mele, de câteva ori pe lună şi mai ales când copiii sunt plecaţi în vacanţe. În restul zilelor se îngrijeşte de mine şi de mama sa, bătrână, la 85 de ani şi neputincioasă. Îi rămâne puţin timp să se îngrijească şi de ea. Cară, transpiră şi suferă. În tinereţe, grea fiind în şase luni, a făcut peritonită. Firesc, am cerut doctorului Corbu să salveze mama. Maria a zâmbit jertfei. A semnat o hârtie prin care cerea să fie salvat copilul. Au legat-o ca pe o vită şi au operat-o aproape în viu. Se întâmpla în 1976, cu o zi înainte de Praznicul Naşterii Maicii Domnului. Peste patru luni, cu câteva ceasuri înaintea Zilei de naştere a lui Mihai Eminescu, a născut-o pe Ruxandra. De la ea şi Marius avem doi nepoţi, Andreea şi Radu.

Când părea să se aşeze, Maria s-a îmbolnăvit de diabet, apoi de hepatita B. Să-i mai cer o jertfă aducând-o pe mama la Slobozia? Îmi las soţia să se pregăteas-că pentru ziua în care va începe cu adevărat să trăiască.

*

 „Mă doare singurătatea” îmi spune mama, aducându-şi aminte de moarte. Doar cu patru clase, a citit mult în viaţă. La capătul patului are o mică bibliotecă din care nu lipsesc scrieri de Sfântul Ioan Gură de Aur. „Aş vrea să trăiesc, chiar în suferinţă, dar să trăiesc”, mi-a spus anul acesta, înainte de Paşti.

În ultimile două săptămâni s-au înteţit apelurile la Urgenţă. Internată două zile la spitalul Elias, a fost dată acasă. Diagnosticul pus îmi reaminteşte că moartea nu este ceva de ascuns: e ceva simplu, parte a vieţii, o realitate care vine spre noi (Mitropolitul Antonie de Suroj, Viaţa, boala, moartea ,Ed. Sophia, Bucureşti, 2015, pp. 124, 128).

Mă rog în toată vremea lui Hristos să-i dea dulceaţa somnului. Dimineaţa, pe un peron în ceaţă, mama aşteaptă să vină un tren cu toate luminile aprinse.

*

E marţi, ziua în care nu este bine să se înceapă nici un fel de lucrare pentru că nu va fi dusă până la sfârşit; nu este bine să se facă mutare dintr-o casă în alta; nu este bine să se semene, fiindcă marţi este zi de „primejdie” şi grăunţele nu vor răsări niciodată; în această zi sunt trei ceasuri rele (s.n.) ş.a. (v.şi Romulus Antonescu, Dicţionar de simboluri şi credinţe tradiţionale româneşti, Tipo Moldova, Iaşi, 2016, pp. 814-818).

Cam cu două ceasuri înainte de namiază am plecat de la Slobozia cu Maria, duşi cu o Dacia Sandero de verişoara ei, Alexandrina (Sanda), femeia care după ce i-a murit soţul în accident de automobil, Dumnezeu i-a năvădit viaţa cu rugăciuni şi milostenii.

Până la Sfânta Maria Mică, în Bărăgan se seamănă banii dintâi, rapiţa. Dogoarea a oprit zborul păsărilor. Tractoarele cu pluguri, discuri şi semănători gâfâie în nori de praf,  „îngroapă încet sămânţa şi câmpul netezesc” (Vasile Alecsandri).

Cândva, agricultorii din Ialomiţa semănau rapiţa în porumbişte, la sapa a doua, cocenii strângeau zăpada pe loc şi apărau rapiţa de ger; dacă recolta scăpa de ger şi gândaci cultivatorii aveau mari câştiguri (v. C. Garoflid, Agricultura veche, Tiparul „Cartea Românească”, Bucureşti, 1943, p. 115).

Din autostradă ne întorceam spre Cernica. Trecem prin sate mai vechi, mai noi, toate cu case pitite între pomi, unele cu băncuţe la poartă, cu nume pitoreşti şi aşezate cu rost în file îngălbenite de arhivă: …Podu Pitarului, Cucuieţi, Budeşti, Gălbinaşi, Vasilaţi. De la uliţă au dispărut cumpenele fântânilor, ici-acolo se mai păstrează câte un colac de beton, cele de piatră s-au mântuit din veacul trecut. Doar într-un colţ din marnea Nucilor mai poza un puţ cu cumpănă şi albii din uluci pentru adăparea vitelor. Pe stâlpii de telegraf se mai păstrau anunţuri pe foi albe cu litere negre care anunţau adresele puţarilor ce găuresc încă pământul…

Trecuse de prânz, când după un colţ de uliţă, din dreptul unui colac de puţ ciuntit, s-a aşezat în faţa noastră o dubiţă de transport şi propagandă a stabilimentului Moşia bunicilor.Arătarea era colorată şi jucăuşe.

De la Slobozia la stabiliment sunt 150 km, din Crângaşi, Bucureşti, la stabiliment sunt circa 40 de km. Am intrat împreună pe poarta stabilimentului, de parcă ne-am fi vorbit. Ce coincidenţă!

Din dubiţă au coborât sora mea, Carmen, cu care nu mă văzusem de mulţi ani, apoi mama, pe care o văzusem înainte de Paşti. Ne-am îmbrăţişat, ne-am sărutat. Mă întreabă mama şoptit: „Aici lucrezi acum?”. Of, mamă… Aş fi vrut să plecăm pe câmp, să schimb încă o vorbă cu ea, să o ascult, să o mint că am recuperat locomobilul lui Moş Anghel, tatăl ei…

Alegerea stabilimentului nu-mi aparţinuse. Dar nici n-aş spune că sora mea n-a suferit căutând locul potrivit pentru odihna mamei. Urâţită şi obosită, mai avea dorinţa să o ţină de mână pe mama… O iubea, cum l-a iubit şi pe tata, Dumnezeu să-l odihnească! Îi făcuse acasă mamei bagajele cu minuţiozitate: de la trei feluri de papuci la rochii şi cizme de iarnă, palton şi căciulă.

„Una dintre marile tragedii ale vieţii, care aduce după sine suferinţă şi multă tulburare în suflet, este atunci când vedem o persoană dragă nouă că îmbătrâneşte, că-şi pierde facultăţile mintale sau fizice, părându-ni-se că pierde tot ceea ce fusese mai preţios: o minte clară…”, scrie Mitropolitul Antonie, op.cit., p. 114.

Simţeam, de câteva zile, groaza şi durerea despărţirii. Deja apăruse reproşul, culpabilizarea de a nu fi făcut tot ce s-ar fi putut face ca mama să rămână în casa ei.

*

Privesc zidurile terne şi acoperişurile frământate ale clădirilor stabilimentului, şirurile firave de pomi încă în copilărie, între ele tronurile de WC-uri aranjate ca şi ghivece de flori (?!), şobolani uscaţi pe aleea principală, haita de câini tolăniţi la umbră… Privesc de parcă aş privi ultima oară în viaţă şi mă întreb ce caută mama aici, ce căutăm toţi ceilalţi.

În interiorul „Moşiei”, zeci de părinţi şi bunici de copii şi nepoţi aflaţi la muncă în străinătate… Peste trei zile se va reîntoarce şi sora mea în Italia.

Pentru a ajunge la camera mamei trebuie să slalomezi. Singurul dulăpior este ticsit de hainele primului venit. Nu-ţi rămâne decât să te înghesui şi să trimiţi, după un inventar meticulos, restul lucrurilor la magazie. Patroana Mariana Melinger ne asigură că mama va avea un dulap şi va dispune de supraveghere şi de asistenţă medicală permanente.

*

Ce caută aici Lili Lemnaru, celebrul realizator TV de filme de suflet? Îmi stăruie în minte unul din filmele pe care le-am făcut împreună, Minunea zilnică. După vizionare mi-a dăruit o icoană primită de la o ducesă albă fugită din Rusia de spaima bolşevicilor, Sf. M. Teodori, o lumină lucind într-o noapte albastră.

*

Mama şi fiica au luat masa împreună cu Maria şi Alexandrina. Cât timp le-am privit de dincolo de fereastră m-am gândit la pericopa Evanghelistului Ioan (XXI, 15 – 25): „când vei îmbătrâni, vei întinde mâinile tale şi altul te va încinge şi te va duce unde nu voieşti”.

E marţi de-a binelea, 22 august 2017. Dau să plec. „Mă lăsaţi aici?” îngână mama privindu-mă disperată în ochi. Și iar o privesc gândindu-mă, a câta oară, că purtăm în trup agonia lui Iisus (v.II Corinteni 4, 10) şi văd o uşă care se deschide către viaţa veşnică…

*

O femeie cu prunc în pântece, cu trei copii, fetiţe de 3, 10 şi 12 ani, ţinute în braţe şi de mână, pândeşte dintr-o pădure clipa de învoire, apoi se aruncă în faţa trenului. A contat în această tragedie că a fost ortodoxă şi că a trecut la penticostali? A contat că era depresivă? A contat că nu a iubit niciodată?

Nikolai Teodorov, filozof religios rus, spunea undeva că există o singură crimă: aceea de a te învoi cu moartea…

Răzvan Ciucă,

Slobozia, august 2017,

la Odovania praznicului Adormirii Maicii Domnului

Raspunde

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Please type the characters of this captcha image in the input box

Va rugam introduceti caracterele de verificare

Citește articolul precedent:
Liviu Dragnea a gustat roșiile și ardeii produse în Călărași/Ce a răspuns când reporterii l-au întrebat care este prețul acestora pe piață

Președintele PSD, Liviu Dragnea și Ministrul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Petre Daea au efectuat ieri o vizită în județul Călărași,...

Închide