RENAŞTERE PRIN LITURGHIE

 „…Suntem datori a o săvârşi cu o râvnă nemăsurată”

 (Arhim. Iuliu Scriban )

 

Ecouri underground

Călăraşi, într-un cartier cu nume-n zeflemea, „Doi Moldoveni”, 2012, iulie ca o vatră de cuptor aşteptând aluatul. 80 de ani are omul costeliv care cară cu o găleată de plastic moloz de la un etaj 4 la tomberon. Şi de fiecare dată, la dus şi la întors, lasă găleata pe caldarâm şi se închină la „Capela Sf. Lazăr”. Priveşte nedumerit la scheletul unei corăbii şi întreabă: „Aici ce se face?” Şi trece mai departe… Locul care ar putea fi o plazza, cu lumini, tei, bănci şi promenade de seară, cuprinde un market în faliment, buticuri (pentru că trebuie să avem şi capitalism), blocuri, „lumpenproletar”, Comisariat militar, cimitir optimist prin „Anastasia” şi oameni din România, ţară membră a U.E.

La Crama Ostrov, unde am priceput ce uneşte şi desparte podgoreanul de chimist, doamna Anca, vieţuitoare la Călăraşi în parohia „Sfânta Cuvioasa Parascheva”, mă întreabă de ce nu am dus corabia într-un loc cu verdeaţă, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin?! Sfânta Parascheva se pregăteşte să împartă hainele săracilor…

*

Asfaltul arde de ustură, doar căpriorii corabiei, plecată în lume acum două veacuri, dau umbră părintelui Paul şi unui sobor de preoţi în pantaloni scurţi. Îşi împart munca cu dulgherii din Vâlcea. Trudesc, aproape zilnic şi fără arginţi, în pântecul unei corăbii pe care, şi prin care credinţa lor, o suie spre Sărbătoare. „Clacă” sau „muncă voluntară”, noţiuni şi categorii de viaţă socială, care ne-au rânduit neamul, îmi dau speranţa că lumea ca lume va fi martorul celei de-a treia înmulţiri a pâinilor. Până atunci, aici, pe pământ, pentru refacerea bisericii adusă din Transilvania, Primăria Călăraşilor plăteşte, nu puţin, dar nici cât să grăbească drumul la liman.

 

Sinaxar

Sfânta Parascheva, numită în popor şi Vinerea Mare (gr. Paraskevi = vineri, pregătire înainte de sâmbătă), s-a născut din părinţii Nechita şi Sofia, în prima jumătate a secolului al XI-lea, la Epivata, pe ţărmul Mării Marmara, în apropiere de notoriul oraş al lui Constantin, pe atunci capitala Bizanţului. Avea şi un frate, care se va călugări sub numele Eftimie, viitor episcop de Modite.

Era adolescentă când s-a retras în pustie, a trecut prin Constantinopol şi Calcedon, după care a ajuns în ţinutul Pontului, unde s-a nevoit cam cinci ani la Mănăstirea Maicii Domnului din Heracleea (Eregani). S-a nevoit apoi, în post şi rugăciune, în pustiul Iordanului, într-o mănăstire de călugăriţe. Când avea 25 de ani are o viziune, revine la Constantinopol, trecând Bosforul spre locurile natale. S-a întâmplat atunci o minune. Era pe o corabie când s-a pornit o furtună de moarte. Cu credinţă şi nădejde în Dumnezeu, sfânta a strigat: Kali Kratei! (Mult curaj!) Şi Domnul i-a ajutat pe cei din corabie…

Ne oprim puţin şi comentăm. Tradiţia bisericească, care a reţinut această minune, pare a fi inspirată din povestea din Marea Ghenizaretului (Matei 14, 23 – 33; Marcu 6, 45 – 52; Ioan 6, 16-21). După prima înmulţire a pâinilor, Iisus a dat drumul mulţimii şi i-a silit pe ucenicii săi să intre în corabie: „Iar corabia era la multe stadii departe de ţărm, fiind învăluită în valuri, căci vântul era împotrivă”. Iisus vine la ucenicii înspăimântaţi, umblând pe mare şi zicându-le: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi”! (Matei 14, 20 – 34).

Sau poate din povestea care spune că Iisus, după ce vindecă un lepros, pe sluga unui sutaş, pe soacra lui Petru şi pe alţi bolnavi, a liniştit furtuna? „ Şi intrând El în corabie, ucenicii lui L-au urmat/Şi, iată, furtuna mare s-a ridicat pe mare, încât corabia se acoperea de valuri; iar El dormea./ Şi venind ucenicii la El, L-au deşteptat, zicând: Doamne, mântuieşte-ne, că pierim./ Iisus le-a zis: De ce vă este frică, puţin credincioşilor?/S-a sculat atunci, a certat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte mare” (Matei, 8, 23-26). Marea, această hierofanie, creaţie a lui Dumnezeu (Facerea, 1, 10) se supune doar lui Dumnezeu (Ieremia, 31, 35).

Din ambele pericope evanghelice se înţelege lesne că doar credinţa mântuieşte. Credinţa Sfintei Parascheva şi a tovarăşilor săi a dus liniştită corabia la mal.

Ajungând la Epivata, Sfânta Parascheva a împărţit săracilor, bolnavilor şi orfanilor averea moştenită de la părinţi. Apoi şi-a dat sufletul în mâna Domnului. Avea doar 27 de ani. (Pr.Prof. dr. Ion Vicovan, Pr. Cătălin Adumitroaie, Cuvioasa Parascheva, sfânta populară a Ortodoxiei,în istoria şi evlavia poporului român, Iaşi: Doxologie 2011, pp. 12-15 ).

Sfintele moaşte au binecuvântat mai multe cetăţi şi ţări, bucurându-se de o mare evlavie. Astfel, la 1641 moaştele au fost răscumpărate de domnitorul Vasile Lupu al Moldovei şi depuse la măreaţa biserică „Sfinţii Trei Ierarhi”, Iaşi, zidită de el, rămânând acolo până la sfârşitul sec. XIX, când a fost mutată în catedrala mitropolitană, unde se află şi azi (v. Pr.Prof. dr. Ene Branişte, Prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Ed. Diecezană Caransebeş, 2001, p. 345).

Oriunde s-au odihnit moaştele Sfintei Parascheva, la Kallierateia, la Târnovo, la Vidin, la Kruşeveţ, la Belgrad, ca şi la Constantinopol, s-au scris multe lucrări închinate vieţii şi minunilor săvârşite de ea. A fost trecută în rândul sfinţilor, cu slujbe în minei, în toate Bisericile Ortodoxe din Turcia, Grecia, Serbia şi Bulgaria. Panegirişti sau imnologi de seamă au alcătuit slujba de pomenire a Sfintei: „Minte dumnezeiască şi alăută cu totul întocmită a Preasfântului Duh, privighetoare binefăcătoare, „laudă de căpetenie a credincioşilor, stâlp al Ortodoxiei şi înţeleaptă întărire, îndreptarea Bisericii, lauda monahilor şi podoaba tuturor cuvioşilor te-ai arătat, lăudând pe Hristos în veci” (Mineiul pe octombrie, ed. A V-a, EIBMBOR, Bucureşti, 1983, p. 180).

*

Era firesc să existe o cinstire deosebită faţă de o asemenea Sfântă. Viaţa ei va fi consemna-tă de istoricii bisericeşti şi laici încă din veacul al XII-lea. „Pelerinajul neîntrerupt la moaştele sale, încă din momentul descoperirii lor şi până astăzi, este mărturia concretă a credinţei, evlaviei şi recunoştinţei dreptmăritorilor creştinilor în mijlocirea Cuvioasei Maicii Parascheva înaintea Mirelui Hristos şi a Tronului Preasfintei Treimi ” (Pr. Prof. dr. Ion Vicovan, copertă).

În ţara noastră, foarte multe biserici (majoritatea din lemn) au fost închinate Sfintei Parascheva, mai ales cele care au al doilea sau al treilea hram. Astfel, din veacul al XVI-lea se păstrează 6 biserici, în veacul al XVII-lea au fost construite 32, în veacul al XVIII-lea au fost închinate Sfintei Parascheva 92 de biserici, iar în veacul al XIX-lea, 99. În Basarabia, Sfintei Parascheva i-au fost închinate cinci biserici (câte una în veacurile XVII – XVIII şi trei în veacul al XIX-lea). Pr. Vicovan Adumitroaie, op. cit., pp. 144 – 210).

 

Hrisoave şi folclor

Se povesteşte că pe la începutul veacului al XIX-lea o biserică pogora cu plutele pe Mureş din Bretea, Hunedoara, pentru a ajunge la Sălciva, sat pendinte de Zam. Cu boii înhămaţi la plute a ajuns la Tisa şi o altă biserică de lemn. Mergeau boii pe malul Mureşului,trăgând biserica după ei.

Obştea din Sălciva – stă notat în Registrul parohiei – cumpărase cuie pentru biserica „cea nouă” încă din 1799. Facerea bisericii din Sălciva va fi săvârşită în primul deceniu al veacului al XIX-lea.

Arhitectura acestei podoabe din codrii Transilvaniei urmează tipologia bisericii – corabie ortodoxă : pronaus (tinda femeilor), naos şi altar absidat (cinci laturi). Întreaga structură arhitecturală este construită din lemn de stejar, adică din bârne îmbinate la colţuri în „coadă de rândunică” şi „în căţei”. Dimensiunile bisericii sunt impresionante, 18 x 17,5 m, fiind unul din cele mai mari lăcaşuri de acest tip din Transilvania. Desluşim rezolvări tehnice locale la bolţile semicilindrice din interior şi la turnul clopotniţă dinspre vest, deasupra tindei, de influenţă evident baroc-vieneză.

Învelitoarea este de acasă, din şiţă de brad. Pe acoperiş, Apusul şi Răsăritul încearcă mântuirea prin echilibru.

Vorbim, să ne înţelegem bine, de o biserică monument istoric, chiar de categoria A, unde pictura (în tempera), realizată între anii 1807 – 1812, e glasul care trebuie auzit. Din hrisoave aflăm că biserica a fost pictată de zugravul Nicolae Bădău din Lupşa Mare (poate şi de Nicolae Pătruţ?) în „zilele prea luminatului împărat Franţiscus…” Zugravii au fost plătiţi cu 118 florinţi şi în slănină de 5 florinţi (condica de cheltuieli a şantierului). Nu e locul acum să interpretăm cuvintele unuia dintre părinţii Bisericii, care au creat dificultăţi de înţelegere: „pictura în biserică e Biblia neştiutorilor de carte”. (Sf. Ioan Damaschin).

Ne rezumăm să afirmăm că meşterii zugravi s-au inspirat din evanghelierul liturgic, nu din tetraevanghel. Nu se simte teama de fantezie şi legendă, dimpotrivă. Să amintim scenele din „Divan”, moralizatoare prin pilde şi realiste prin visajul şi vestimentaţia personajelor: („Omul care pleacă la biserică şi se abate pe la birt şi dă mâna cu dracu”). Cruţată de vremi şi împrejurări, pictura de la Sălciva crează chipuri şi expresii vii şi vorbitoare. Cheamă privirile şi deşteaptă interesul necesar înţelegerii (I.D. Ştefănescu, Arhitectuta veche a Banatului, Ed. Mitro-poliei Banatului, Timişoara, 1981).

*

Ambiţiile, spinul preamăririi şi indulgenţa „asigurării intrării în Rai” au făcut ca la Sălciva, lângă biserica de lemn a bunicilor, pe care tocmai am descris-o pe scurt, nepoţii să construiască o biserică din zid. În 1992, spune părintele Sorin Baştean din Zam, Hunedoara, s-a mutat contorul de lumină de la biserica veche la cea nouă. Peste cinci ani, ultima slujbă de Sfânta Liturghie s-a ţinut în biserica veche la lumina făcliilor, în noaptea de Înviere.

După zăpezi şi ploi, biserica veche a ajuns magazie. Respira prin truisme, precum: „Monument istoric deosebit de valoros”,  „Cuvioasa Parascheva, limanul de scăpare al celor în-viforaţi…”, „turism cultural, religios, în judeţul nostru atât de minunat, încercat de etc. etc.”. În lipsa banilor,  pe care un stat ca Polonia, de pildă, i-ar fi plătit oricând, pereţii bisericii au ajuns necuvinte.

Doar pronia cerească, ivită în noaptea de Înviere, a făcut ca biserica de lemn „Sfânta Cuvioasa Parascheva”,  din Sălciva, să nu doarmă somnul de veci. Dumnezeu, alegându-şi oamenii, a făcut ca lucrarea Lui să continue. Revenirea Sfintei Liturghii în biserica uitată din Transilvania se va săvârşi, după mâhnire, osteneală şi răbdare, în Bărăgan.

Vecină cu Balcanii, Câmpia Română va învăţa să primească şi să sporească acest Dar prin mijlocirea Sfintei Cuvioase Parascheva.

*

Biserica a fost „pansată” ultima oară la sfârşitul secolului al XX-lea, atunci cînd, prin îngrijirea acoperişului cu pante abrupte şi streşini largi, s-a asigurat integritatea preţioasei picturi din biserică, o adevărată Biblie în imagini ( v. şi Vicovan , Adumitroaie, op.cit.,p. 170; N. Jianu, Biserici de lemn din Transilvania, Episcopia Ardealului şi Hunedoarei – jud. Hunedoara, Ed. Emis, Deva, 2005, p. 78; Nicu Jianu, Marcel Lapteş, Vechi biserici de lemn din judeţul Hunedoara, Ed. Corvin, Deva, 2004, p. 90).

Fundaţiei „Dala”îi datorăm încercarea de resuscitare a bisericii, un paleativ care n-a stopat agonia.

 

Utrenie

Când, împreună cu Fundaţia Dala, organizam, în iarna lui 2010, la Muzeul Naţional al Agriculturii, Slobozia, expoziţia – eveniment „60 de biserici de lemn din România”, iar părintele Paul făcuse alegerea, încuviinţată de mine, a locaşului potrivit pentru fundaţia deja construită în parohia din Călăraşi, nu am gândit că ţara vrea să fie săracă, iar Biblia doar o carte de anticariat.

În anul 2011, vara, biserica-monument istoric cu hramul „Sfânta Cuvioasa Parascheva” din Sălciva, a fost strămutată la Călăraşi, prin sârguinţa părintelui Paul Tudorache, nu puţin şi a mea, cu binecuvântarea Preasfinţiei Sale Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor.

 

Coincidenţe

Cu peste patru decenii în urmă, la Dridu-Snagov, împreună cu familia Cursarilor din Vama Buzăului şi cu Nae Mărăşescu, un prieten pe care nu l-am observat când s-a strecurat din viaţă, am refăcut din temelii biserica de lemn ctitorită, în timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti (1774-1782), de către căpitanul Neagoe. Aveam puţini bani şi mă împingeau apele barajului. A fost prima biserică de lemn pe care am restaurat-o. Avea ca hram…„Sfânta Cuvioasa Parascheva”.

Biserica adusă de la Sălciva are hramul Sfintei Parascheva, parohia în care se va aşeza are numele aceleeaşi sfinte. Părintele paroh Paul Tudorache, a rămas fără mamă la nouă luni, a fost crescut şi îndrumat spre preoţie de bunica sa Maria, căreia i-a murit soţul şi, după cununia dragului său nepot, s-a călugărit, cu numele de „monahia Parascheva”. Ce le aranjează Dumnezeu!

 

Şantierul, puncte de vedere

Nu mă voi poticni în multe explicaţii, spun acum că părintele Paul se străduieşte  să aşeze firea şi timpul unei biserici ardelene peste o temelie din Bărăgan. De aici au început potrivirile şi tot de aici nepotrivirile.

Repet, au trecut ani de la strămutarea bisericii din judeţul Hunedoara în judeţul Călăraşi, răstimp în care Biserica a stat la rând la coada Bugetului local, la mila enoriaşilor şi la impresia posibililor sponsori (unii au murit, alţii sunt târâiţi prin tribunale, alţii au sărăcit…).

Corect, cum alege ochiul să vadă şi mintea să hotărască între Biserica de zid cu hramul „Sfinţii Martiri Brâncoveni” (frumos proiect!), vecină cu un parc, cu un monument al eroilor, cu un Inspectorat Şcolar Judeţean, la drum istoric, şi „bisericuţa” de lemn din vecinătatea cosmopolitului „Penny”!?

Între trei centre de activităţi sociale şi „biblia” transilvană încă nedeschisă în „Doi Moldoveni”, vecină cu blocuri cenuşii vieţuite de necăjiţi, cu izmene pe sârmă şi copii desculţi, cine are prioritate la investiţii?

În 2015, înainte de intrarea în Păresimi am reajuns la biserica aflată în restaurare-conservare prin grija arhitectului Aurel Botez şi a meşterilor vâlceni struniţi de ing. Ion Stătică. Ce-am văzut pe şantier?

Mai întâi că „iarna nu-i ca vara”. Şiţa e verde şi pietrişul leoarcă… Cu lopata şi cu roaba năduşeau părintele Paul, Aurel, epitropul, Nelu, Anghel, Constantin, Cosmin, Dan, Auraş, cântăreţul – student la Teologie, Ioniţă. Toţi voluntari într-o ţară în care despre instituţia voluntariatului afli de la televizor. Pe scaunul de şiţă şi pe panta de acoperiş, martori ai „bătăliei” de la Costeşti – Argeş(!): Ion, Florin, Ion, Florin. Lipsea doar şeful, un alt Ion din neamul lui Stătică, acesta plecat de mai ieri să controleze un punct de lucru la capăt de ţară…

Văzând şi revăzând, există – şi o spun responsabil şi îngrijorat – riscul traumatizării picturii interioare. Nu e teorie, dar monitorizarea zilnică a condiţiilor de microclimat (greu de controlat în situl călărăşean), amplasarea artizanală a panourilor de pictură, restaurarea propriu-zisă a picturii solicită bani, şi nu puţini. Pictura bisericii de la Sălciva reprezintă un capitol de artă medievală târzie. Aparţinând veacurilor XVIII-XIX, ansamblurile iconografice din bisericile de lemn transilvane reprezintă expresia unei veritabile sinteze, plămădită în mediul sătesc, între pictura barocizantă de factură medievală şi tradiţia picturii ortodoxe post-brâncoveană, filtrată prin viziunea frustă, dominată de gustul apocrif al artei ţărăneşti. (v. şi Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru patrimoniul construit, siturile istorice şi naturale, Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2009).

Transferul monumentului istoric a fost realizat cu toate aprobările de rigoare, dar riscurile provocate de desprinderea unei nave din lemn din situl istoric şi natural creşte pe măsură ce anii trec şi restaurarea este anevoioasă.

Anturajul în care se află biserica „Sfânta Cuvioasă Parascheva” are un iz de underground. „Beneficiarul obiectivului” (zic convenţional, tot Călăraşiul este beneficiar!) nu are disponibilitate materială şi nici priceperea de a realiza un proiect durabil care să abordeze faţadele blocurilor din vecinătate, puţinătatea vegetaţiei ornamentale, toaletarea arborilor din curtea vecină, minera-lizarea solului etc.

Biserica „Sfânta Cuvioasă Parascheva” revendică aşadar nu doar urgentarea lucrărilor de restaurare-conservare, ci şi îmbunătăţirea calităţii mediului şi a vieţii locuitorilor din jur. Sunt convins că un proiect de finanţare a locului ar putea fi împlinit de autorităţi locale, instituţii de cult şi de cultură, societăţi economice, asociaţii profesionale de diverse profiluri etc.

Să nu se supere fratele meu, părintele Paul, dar la aceşti virtuali finanţatori (sponsori, pe cât posibil) va trebui să ajungă zilnic „troparul” bisericii în nevoinţă, ca şi cum s-ar vesti Naşterea Domnului, ca şi cum s-ar vesti Botezul. Doar cu Primăria sau cu un agricultor, fie el şi mare – l-am numit pe Gheorghe Alexandru din Slobozia – va fi greu să punem coperţi Bibliei din Sălciva şi să o şi citim.

Un semn bun : în primăvara lui 2017, Andreea Brezan, restaurator, şi-a făcut cuib sub bolta altarului. Sfinţii au început să zâmbească…

 

Binecuvântări arhiereşti

În acelaşi an, părintele Paul Tudorache va primi de la Vlădica Vincenţiu binecuvântarea de a săvârşi Sfânta Liturghie în biserica adusă din Transilvania, chiar la praznicul Sfintei Cuvioasă Parascheva. Până la târnosire va mai trece vreme…

Multe zile înainte de 14 octombrie, la Călăraşi a plouat şi a fost frig. Lumea credea că „s-au deschis jgheaburile cerului” (Facerea 7, 11). Miercuri, cu câteva ceasuri înainte de praznic, Dumnezeu parcă şi-a adus aminte de legământul dintre El şi pământ, şi-a pus curcubeul său în nori şi a îngăduit soarele.

În ziua de Vinerea Mare nu se coase, altminteri e rău de grindină şi boli de ochi.

Pentru ziua de-atunci am îmbrăcat veşmintele de mare sărbătoare, ţesute din mătase  de Salonic, cu cruci, grâu şi struguri. Şi pe când frângeam pâinea pentru anafură, mă gândeam la „punctul de pensie ” al bisericilor de lemn din România.

Privesc, din altar, biserica. Fără pictură, podoaba ei de mare preţ, cu scheletul arcelor la vedere, biserica în care mă aflu pare o corabie după o furtună abia potolită. În pântecul ei, peste patru sute de închinători se înghesuie până ating cu degetele soleea. Copiii urcă pentru a se împărtăşi.

Părintele Paul slujeşte cu frică, ca şi cum ar fi la prima şi ultima Liturghie din viaţă.

*

Am scris acestea topind alte trei povestiri despre aceeaşi biserică de lemn: Renaşterea prin Liturghie (nr.188, 2012;  primul meu articol publicat în Obiectiv de Călăraşi), Patimile bisericii de lângă noi (nr. 290, 2015) şi Kali Kratei! (nr. 310, 2015).

Răzvan Ciucă                                                                                                         

2017, octombrie, după hram

Raspunde

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Please type the characters of this captcha image in the input box

Va rugam introduceti caracterele de verificare

Citește articolul precedent:
Dunărea Călărași, singura echipă de fotbal din România, de după Revoluție, care a obținut 10 victorii consecutive

Cu Florin Brișan – președinte și Dan Alexa – antrenor, Dunărea Călărași trece printr-o perioadă extrem de bună din punct...

Închide