ZAMISLIREA LUI HRISTOS, RELIGIE ŞI FOLCLOR

Bătusem toaca şi clopotul, aprinsesem luminile din sfeşnice şi candele şi cu frică spusesem Psalmii. De fiecare dată când dimineaţa mă ţine la strană îmi închipui că eu sunt cel care ascult despre Dumnezeu şi lumea creată de El, despre îngeri, omul şi destinul lui pe pământ şi după moarte. În acele clipe închinătorii îmi devin martorii care îmi vorbesc. Le privesc pâinile din mâini duse la altar. Sunt ei înşişi, după cum spunea Fericitul Augustin, Biserica întreagă.

În a 27-a Duminică după Rusalii, la Tămăduirea femeii gârbove, mă aflam în altarul bisericii de lemn din Poiana, împreună cu părintele paroh Dragoş şi cu părintele Roman.

De la Psalmi, înainte să fie adus ca jertfă pe Sfânta Masă, Hristos S-a oferit lui Dumnezeu ca dar, şi pentru că era Fiul întâi-născut, dar şi ca pârgă a neamului omenesc. „Hristos este începătura frământăturii noastre, este pârga fiinţei noastre” (Arhim. Vasilios Papadaki, Tâlcuire la Dumnezeiasca Liturghie, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2012, p. 55).

Proscomidiarul simbolizează, mai întâi, Naşterea Domnului, preînchipuie „sărăcia primei veniri a lui Iisus Domnul, neînsemnătatea locului şi simplitatea peşterii” în care s-a născut Hristos. (Sfântul Ioan Gură de Aur, Nelămuriri în Epistola 1către Corinteni, Omilia 24, cap. 2, P.G. 61, 200).

Un vânt uşor ştergea picăturile de ploaie de pe coaja mestecenilor de lângă biserică.

*

După otpustul Utreniei venise vremea a se începe Dumnezeiasca Liturghie: ofranda omului adusă lui Dumnezeu şi înapoierea acesteia din partea lui Dumnezeu către om.

Privesc iar pe ferestruica de la proscomidiar, pe când amândoi preoţii au şoptit ca înţeleşi: „Ninge!”  

Puneam tămâie în tasul cădelniţei şi mă gândeam la

„Seara cea de-aseară

S-a de mâine seară,

Seara lui Ajun

Ş-a lui Moş Crăciun,

Două zile mari… ”  (din culegerea de colinde a lui Gheorghe Cucu, în Petre Brâncuşi, George Breazul şi istoria nescrisă a muzicii româneşti, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1976, p. 61).

Legendele spun că Moş Crăciun este însoţit de fratele său, Moş Ajun, şi este închipuit ca un păstor cu barba de omăt. „Născut înaintea tuturor sfinţilor, devenind mai târziu mai marele peste toţi păstorii din satul unde a văzut lumina zilei Mântuitorul; avea turme şi coşare, grajduri şi multe vite ; pe neaşteptate, în sat soseşte o femeie necunoscută, care cere găzduire, simţind că i-a venit sorocul să nască; ea bate întâi la uşa lui Moş Ajun, fratele mai sărac a lui Crăciun, dar acesta o refuză şi o trimite la fratele său mai mare; neştiind că străina este Maica Domnului, Moş Crăciun nu o primeşte, dar nevestei sale i se face milă şi o găzduieşte într-un grajd, ajutând-o să nască; furios că i s-a încălcat porunca, Crăciun îi taie mâinile Crăciunesei de la cot; Maica Domnului face atunci prima ei minune : face să-i crească la loc mâinile celei care o ajutase să aducă pe lume pe Iisus; după ce a aflat cine s-a născut în grajdul său, Crăciun se roagă lui Dumnezeu pentru iertarea păcatului săvârşit, devenind astfel primul creştin din istoria lumii.(Romulus Antonescu, Dicţionar de simboluri şi credinţe tradiţionale româneşti, Tipo Moldova, Iaşi, 2016, p.517).

Şi acum se crede că Moş Crăciun ar fi fost stăpânul ieslei de la Betleem (Bethlehem, Bayt Lahm), oraş în Iordania, locul de naştere al lui Hristos şi al lui David. În legendă se spune că Baba Crăciuneasa ar fi moşit pe Maica Domnului.

În vremea de-atunci, alături de păstori, şi Magii de la Răsărit s-au ostenit să-l vadă pe pruncul Iisus şi să se închine.

Magii l-au cunoscut pe Hristos prin „lumina cunoştinţei” şi I s-au închinat Lui. Cu ochii trupului vedeau un prunc, dar cu cei ai sufletului Îl vedeau pe Dumnezeu întrupat. Să înţelegem că se vorbeşte despre curăţia sufletului.

Steaua pe care Magii au văzut-o la Răsărit şi care i-a condus până la Betleem nu era o stea obişnuită, ci, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, era un înger al lui Dumnezeu care le îndrepta calea. Se vorbeşte aşadar de un fenomen suprana-tural: atunci când Magii înaintau, steaua se mişca, iar când Magii se opreau, se oprea şi ea. „Steaua magilor avea şi o mişcare paradoxală, adică dinspre Răsărit spre Apus, iar într-un final, s-a mişcat de la Ierusalim spre Betleem, adică spre Sud.” (Arhim. Hierotheos Vlachos, Predici la marile sărbători, Ed. Cartea Ortodoxă, Egumeniţa, Galaţi, 2004, pp. 30-31).

Steaua era atât de luminoasă încât le întrecea pe toate celelalte (Sfântul Nicodim Aghioritul), se vedea chiar ziua (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Steaua, după cum spune Cuviosul Iosif Vrierios, era Arhanghelul Gavriil, care de altfel, a fost cel care a slujit continuu marea taină a întrupării Fiului lui Dumnezeu Cuvântul.

„Aşadar, Magii erau teologi (grăitori de Dumnezeu) în sensul ortodox al cuvântului, de vreme ce ajunseseră la iluminare şi dobândiseră cunoştinţa lui Dumnezeu ” (Vlachos, op.cit., p. 31).

Nu puţine sunt ecourile pe care „misterul” magilor l-a lăsat în folclorul medieval european („rutenii l-au primit de la Poloni şi popoarele care au trăit în aceeaşi sferă culturală, în vechea monarhie habsburgică: Saşii care l-au luat de la Germani ; Italienii care l-au moştenit din evul mediu, Ungurii care, după cercetările folcloriştilor şi etnografilor lor, l-au primit de la Italieni şi, în sfârşit Sârbii din ţinuturile adriatice şi din Banat . . . scrie N. Cartojan (op.cit.,pp. 200-201), dar mai ales pe pământ românesc, unde a avut o dezvoltare proprie.

*

Vicleim este vechiul nume românesc al Betleemului. Vicleim, Vifleim sau Irozii – este numele unei drame „evanghelice” (N. Cartojan), folclorice (Pr.Prof. Ene Branişte), care evocă uciderea celor 14.ooo de prunci, din porunca lui Irod, în vremea căruia S-a născut Iisus Hristos şi pe care regele iudeu vroia să-l ucidă, temându-se că Acesta îi va lua tronul (v. Evanghelia de la Matei 2)

Personal, am întâlnit obiceiul în unele localităţi din judeţul Ialomiţa (Scânteia, Jilavele, Slobozia Nouă), dar dispun de o bibliografie mulţumitoare (v. N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, II, Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1938, Drama religioasă,Vicleimul, pp. 185-201). Cartojan vorbeşte despre trei versiuni româneşti: v. munteană („cea mai veche a fost culeasă în anul 1884, de G. Dem. Teodorescu, de la bucătarul Nae Roman, zis Papă-Lână şi de la Şerban Muşat, fost soldat, ambii locuitori la Crucea-de-Piatră, în Bucureşti”); v. moldoveană (cea mai veche „producţie” a fost publicată de T. Burada, după un manuscris de la 1860); v. ardeleană (publicată „întâiaş” dată de Petru Băncilă din Răşinari, Sibiu, la 1875); forma cea mai cuprinzătoare a tipului ardelenesc se găseşte la Vitflaimul cules în 1922 de Tache Papahagi, în Ieud, Maramureş, de la Gavrilă Pleş, de 49 de ani).

*

Anul acesta Crăciunul cade într-o zi de luni, când după tradiţiile populare „iarna nu va fi nici cald, nici frig, primăvara va fi o lună bună, cu ploi, vara va fi cu ploi, dar şi cu vânturi secetoase, toamna va fi amestecată; se va face rodul viilor, dar mierea va fi puţină, pentru că albinele cad jos; vor fi fructe multe; va fi moarte între bătrâni, bucurie printre ostaşi, dar femeile nu vor fi luate în seamă în mod deosebit; ” (Romulus Antonescu, op.cit., p.519).

*

Iisus Hristos este Dumnezeu şi Om. În El se unesc dumnezeirea necreată şi umanitatea creată; se unesc cerul şi pământul, veşnicia şi timpul, pentru ca oamenilor pământeni vieţuitori în timp Hristos să le dăruiască viaţă cerească veşnică. (Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Evanghelia slavei lui Hristos, Ed. Basilica, Bucureşti, 2016, p. 469).

Răzvan Ciucă,

Slobozia, 2017, decembrie,

înaintea Duminicii

Sfinţilor Strămoşi după trup ai Domnului

Raspunde

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Please type the characters of this captcha image in the input box

Va rugam introduceti caracterele de verificare

Citește articolul precedent:
CAS Călărași/Comunicat de presă – Modificări ale Legii 95/2006

Guvernul a modificat și completat printr-o Ordonanţă de Urgenţă Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, în sensul punerii...

Închide