PAŞTILE BLAJINILOR

Se pare că Ostrov a fost înfiinţat prin 1760, cu români veniţi din Balta Brăilei şi din Ialomiţa (Stelnica, Maltezi? n.n.) şi cu mocani din jurul Braşovului. Pe la 1880-1891, un Regiment de infanterie de linie, apoi numai câte un batalion, au fericit fetele şi au colorat locul tot mai înghesuit de case micuţe, dar curate şi îngrijite şi având fiecare grădiniţe cu flori şi pomi (M.D. Ionescu, Dobrogea în pragul veacului al XX-lea, p. 481).

După primul război mondial, Ostrov avea 5000 de locuitori, un Tribunal, o piaţă agricolă, un punct vamal şi activitate portuară.

Biserica impresiona cu cea mai bogată colecţie de carte veche din judeţ (Râmnic, 1743!), iar copiii satului învăţau în două şcoli, una de băieţi, alta de fete. O inscripţie aflată pe holul (?!) Şcolii generale aminteşte că însuşi Regele Carol I a coborât din iahtul regal pe pământul Ostrovului, semn astral al devenirii româneşti în Dobrogea.

Bancurile de nisip presează malul ostrovit… Autorităţile nu-şi depăşesc condiţia de funcţionari…  Orăşelul dă semne vădite de dezagregare… La 3 mai 1925, „Dobrogea jună”publică articolul „Un oraş care moare”…

Ostrovul, în Republica Populară, apoi în Republica Socialistă România, devine un punct pe hartă, cu GAS-IAS, cu ceva struguri, cu ceva vin, cu ceva peşte, cu cămin cultural, cu biserică deschisă pe furiş, cu echipă de fotbal în „Regională”, cu…

După aproape treizeci de ani de la Revoluţie, primarul a tras apa, în sat a rămas vânt de pripas şi pe Dunăre s-a scurs ce a mai rămas din istorie, obiceiuri şi decoraţii. Au rămas gunoaiele menajere de la debarcader, balcoanele din fier forjat atârnate de un trecut edilitar batjocorit de blocurile socialiste. 2018, un Ostrov second-hand.

*

Gândisem să ajung la cimitirul satului, întotdeauna şi oriunde un reper în căutările mele. Pe drum m-am întâlnit cu Tache Jumătate, mi-a dat un petic de hârtie cu obiectele pe care le va dona muzeului comunal: panacot cu două găvane, felinar nr. 107, lingură de lemn, curăţitoare de porumb… „Ce darnic eşti, Tache, cu şaua ce mai faci?”

Eram în dreptul curţii lui Ion Sevcenco, refugiat cândva din Basarabia, ţârcovnic, „desfăcea căsuţa milei”. Cică înainte de a pleca dincolo din bătătură, de Paştile Blajinilor mergea cu toţi ai lui la cimitir, nevasta tămâia, se închinau la ce-i citea popa, puneau un peretar pe mormânt, mâncau şi beau până seara pentru câţi morţi îi ţinea minte din neamul lor. Sevcenco venea acasă treaz, dădea la păsări şi porci, apoi se întorcea la cimitir şi chefuia pentru moşii lui până în zori…

Aş fi vrut să cumpăr gospodăria omului pentru Muzeul Primăriei, nici nu costa mult, luasem deja gratis o căruţă de unelte de la urmaşii lui. Dar trebuia să fie „de acordeon” primarul. Cam greu, primarul, un politruc, gândea satul până mâine.

Luni, după Duminica Tomei, la biserică uşa era închisă. Doar ciorchini de bătrâne, cu coşuri cu colive şi vin, cu vase cu tâmâie şi cu pacheţele de împărţit, se numeau spre cimitir. Ştiau că într-o zi vor fi culese…

Aşezaţi pe o bancă, trei bătrâni mă salută. Unul dintre ei, după ceva vorbe şi după ce a priceput că lucrez la Vinăria Ostrov: „Ce-mi plăcea marmelada de Murfatlar! Se ţinea în butoi de stejar, tăiam la masă, aşa, câte un cubuleţ, îl puneam în pahar mare şi-l spriţuiam. Nene, ce vin ieşea!”. Mă gândeam că pentru un Muzeu al vinului „marmelada de Murfatlar” ar fi chiar o marotă. O să-i spun Oanei…

Trec mai departe şi mă opresc în dreptul unui colac de puţ de ciment: FĂCUT  DE  ZAHARIA C. ELENA CU FIUL SĂU STELICĂ PENTRU POMENIREA SOŢULUI ŞI TATĂLUI CONSTANTIN PENTRU EL ŞI PENTRU POMENIREA MORŢILOR. Mă închin şi merg mai departe…

Pe când îmi aranjam aparatul de fotografiat, în poarta cimitirului, pe bancă, nea Nicu „Căldare”, 76 de ani, „strungar după şcolarizare” şi maistru la Agromec. Sta cu sapa-n mână şi privea la babe. „Şi azi ai săpat? „Păi”. „Nu-i bine, cum crezi că vei fi pomenit?”. Nicu „Căldare” tranşează discuţia: „O să-mi crească un nuc mare-n cur până o să vină cineva la mine. Cine să mă mai sape?”. Omul nostru avea dreptate. Satul se subţiase peste măsură. Unii plecaseră la Constanţa, mulţi la Călăraşi, şi mai mulţi în Italia şi Spania. Lenuţa, de la pensiunea „Bârlogul şacalului mincinos”, unde era bucătăreasă de soi, ştia sute de reţete, o variantă ostrovită a Sandei Marin, s-a certat cu patronul la un Revelion. Până în Paşti şi-a strâns catrafusele şi-a zis „pa” până şi celui mai iubit nepot al său, Rareş, şi a plecat în Italia, ca badantă. Cred că avea ambiţii şi mai mari, altfel de ce tot îşi amintea de vorbele lui Lenin: „Orice bucătăreasă trebuie să înveţe să conducă statul”.

În ziua de-atunci, luni după Duminica Tomei, nu venise multă lume la cimitir. Se tămâiau mormintele. Mă uit, prin fum, după cineva cunoscut. N-o văd pe Stănuţa, bănui că-i în program la Curtea dintre Vii. Daniela, îmi spune o femeie, e la Cramă. „S-a învoit de Joi Mari, azi a rămas la treabă”. Femeia îşi aşează cu grijă lumânările în colivele din două coşuri de papură, întinde două  prosoape pe mormântul a lor ei şi al lui Ştefan (Fani), soţul Danielei, se închină la  ectenia preotului (sunt pomeniţi doar morţii de curând) şi începe „împărţeala”.

Asta-i ziua de întâlnire. Se mai recunosc cu vii, care mai trăiesc; care nu… Paştele Blajinilor e pentru pomenirea morţilor. Din an, e cea mai mare sărbătoare pentru pomenirea tuturor morţilor” (Lungu Maria, 46 de ani, Ţandra, jud. Timiş, cules în 1998) .

*

Cimitirul are o alee principală. E ca un şarpe care se întinde spre gospodăria unor săteni blajini aşezaţi întotdeauna într-o strană. Mă opresc la un mormânt ocrotit de un tei.

NEAGU GHEORGHIŢĂ

11.02.1955 – D. 24.11.2009

„MAMA ESTE NUMELE LUI DUMNEZEU

DE PE BUZELE ŞI DIN INIMILE COPIILOR

FERICE DE ACEIA CĂRORA

LE MAI TRĂIEŞTE MAMA”

COPII ŞI NEPOŢII

Când am îngropat-o pe mama, la mormânt mi-am amintit că „Mama este numele lui Dumnezeu”…

*

Etimologie.

Blajinii ar fi un popor creştin, de oameni blânzi, paşnici, evlavioşi (v.slv. blazenu = fericit, sau blajinu = blând, ascultător).

Oamenii blajini era cunoscuţi şi sub numele de Rohmani sau Rocmani şi Rogmani (Lazăr Şeineanu, Dicţionar universal al limbii române. Vocabular general, Ed. Mydo Center, Iaşi 1995, vol. I, pp. 33; 259).

Blajinii sau Rohmanii ar fi cei dintâi oameni care au populat pământul şi care au luat parte la Facerea Lumii, iar acum trăiesc la capătul ei, fie sub pământ, fie pe Tărâmul Celălalt, dincolo de Apa Sâmbetei, susţinând acolo stâlpii pe care se reazemă pământul; au părul blond şi fizionomia lor emană fericire (Romulus Antonescu, Dicţionar de simboluri şi credinţe tradiţionale româneşti, Ed. Tipo Moldova, Iaşi, 2016, pp. 294-296).

După alţi cercetători, numele de Rohmani vine din limba tracă, de la supranumele Zeind-Roymenos (Sfântul Luminos) dat Cavalerului Trac, o zeitate prezentă în antichitatea dobrogeană, oltenească şi transilvăneană (https:/www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-superstiţii/paştele-blajinilor-88711.html).

Din alte legende aflăm că blajinii sunt din Ierusalim, sau că trăiesc sub pământ, sau în hotar cu Raiul, vieţuiesc la umbra copacilor, umblă goi şi se hrănesc cu poamele pustiului; s-ar trage din seminţia lui Sift, feciorul lui Adam, şi se ocupă toată ziua de rugăciuni către Dumnezeu (Antonescu, op.cit., p. 295).

Femeile anunţă blajinii de sosirea Paştelui aruncând, ca în Basarabia, cojile de ouă de la pască şi cozonac ori cele sparte în timpul înroşitului.

Etnologul Bernard Dupaigne semnalează că în Franţa, la Biserica Ortodoxă din Savigny-sur-Orge, se pun pe morminte prăjituri şi ouă decorate în credinţa că morţii participă la sărbătorile de Paşti.

*

Cu ani în urmă, de Paştele Blajinilor, mă aflam în Basarabia, la Slobozia Mare. „Satul întreg parcă se mutase în cimitir. În zorii zilei, prin fumul de tămâie al lucarniţelor ce înconjurau mormintele şi ceaţa ce venea în valuri dinspre Prut, pluteau spiritele blajinilor. Familiile au întins ştergarele pe morminte, au pus mâncărurile şi au prăznuit împreună cu cei adormiţi.

Mă urmăreşte imaginea şirurilor, parcă nesfârşite, de pâini (pască, cozonac), purtând deasupra ouă albe „croşetate” (desenate) cu numele răposaţilor (Stelea, Olga, Nadejda, Volodia, Costea …), printre grafinele şi grafiniţele cu vin, peşte şi alte bucate minunate” (Viorica Croitoru-Capbun, Răzvan Ciucă, Pâinea de neamul românesc, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2002, pp. 70-71).

*

Îndemnul de la sfârşitul articolului citat de pe internet, „De vreme ce Biserica nu are pentru această zi o anumită rânduială, trebuie să respingem acest obicei”, este cel puţin nesocotit, dovedeşte că autorul ştie mult prea puţin despre sufletul românesc.

Răzvan Ciucă

Domeniile Ostrov, aprilie, 2018

în ziua pomenirii

Sf. Ier. Teotim, Episcopul Tomisului

Raspunde

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Please type the characters of this captcha image in the input box

Va rugam introduceti caracterele de verificare

Citește articolul precedent:
Școala Mircea Vodă a organizat evenimentul „Centenarul 2018 – identitate și memorie, mărturii ale istoriei locale și naționale din 1918”

Miercuri, 18.04.2018, la Şcoală Gimnazială „Mircea Vodă” din Călăraşi a avut loc activitatea metodică din cadrul catedrei de istorie având...

Închide