BISERICA DIN POIANĂ

Poiana 1972, o ogradă peste drum de morminţi. Ostenită, biserica de lemn, ori ce mai rămăsese din ea, încremenise în arşiţă. Nu începuse secerişul. În ogra-dă, o femeie împletea spice de grâu, iar lucrarea purta un nume: Barba lui Dumnezeu.

Într-o ceremonie simbolică de odinioară, Învierea lui Hristos a avut loc tocmai în ziua în care snopul alcătuit din spice de grâu copt era adus înaintea Domnului şi legănat (I Tesaloniceni, 4,4; apud  Ellen White, Viaţa lui Iisus, Bucureşti, 2004, pp. 736 – 737).

De fiecare dată în noaptea de Înviere privesc prin  ferestruica dinspre răsărit a altarului bisericii „Poiana”. Razele clatină spicele de grâu din Barba lui Dumnezeu…

*

Duminică, 17 Decembrie 2000, în parcul din faţa Muzeului Agriculturii a fost târnosită Biserica de lemn strămutată de la Poiana de Jos, Valea Ialomiţei. Slujba a fost săvârşită de vrednicul de pomenire P.S. Damaschin Coravul, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor, însoţit de un sobor de preoţi şi diaconi. La târnosire au asistat cam 400 de închinători, numeroase personalităţi ale vieţii culturale, politice şi sociale din judeţul Ialomiţa şi din judeţele învecinate, reprezentanţi ai autorităţilor locale şi centrale. Biserica a primit hramul „Buna Vestire” (ca şi patronul Mu-zeului  Agriculturii), dar, firesc, şi-a păstrat şi hramul de început, „Sfântul Nico-lae”. Preotul Dragoş Stanciu a fost numit paroh, iar eu, cu binecuvântarea P.S. dr. Damaschin Coravul, am fost hirotesit ipodiacon. Peste o săptămână, la marele praznic al Naşterii Domnului, slujeam în veşmintele Mântuirii, tocmai şi neaşteptat, în lăcaşul de care, cu voia Domnului, mă îngrijisem vreme de peste douăzeci de ani.

Puţină istorie. Emblematică pentru întreg Bărăganul, Biserica de la Poiana de Jos este un document autentic de istorie şi arhitectură ţărănească, înscris pe Lista monumentelor istorice la poziţia IL-II-m-A-14075. Lăcaşul este exponenţial pentru fondul de bază al aşezărilor rurale româneşti de tip adunat, caracterizat prin stabilitate (ţărani liberi, proprietari în devălmăşie).

Poiana fusese o aşezare de moşneni şi, neclar de ce, „loc cu primejdie în ale răzmeriţei”. Pe la 1737 este atestată biserica „de vârghii învălită cu şindrilă veche”, hramul „Sfântul Ierarh Nicolae”, cu 3 rânduri de odăjdii, cărţi şi toate cele trebuincioase (v. şi Radu Creţeanu, Bisericile de lemn din Muntenia, Ed. Meridia-ne, Bucureşti, 1968), avându-l ca ctitor pe boier Răducan Târcă.

În 1775, la Biserica de lemn este menţionată o şcoală cu doi preoţi şi un dascăl, nefiind excluse legăturile cu „biblioteca” Mănăstirii „Sfinţii Voievozi” din Slobozia. Aşadar, de numele aşezării Poiana se leagă cea mai veche şcoală atestată în cuprinsul judeţului Ialomiţa (v. şi Ştefan Grigorescu, Aşezări şi monumente ialo-miţene. Ghid istoric, Ed. Helis, Slobozia 2006, pp. 229-231; N. Iorga, Istoria învă-ţământului românesc, Ed. Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1928, p. 116; Gh. Pârnuţă, Istoria învăţământului din judeţul Ialomiţa. Vol. II-1300-1918, pp. 41-42).

În lucrarea sa Un sat de moşneni în Câmpia românească: Poiana de lângă Ialomiţa (în Sociologie Românească, An III, 7-3, 1938), învăţătorul Mircea Stăncescu, membru în echipele Şcolii Sociologice de la Bucureşti a savantului Dimitrie Gusti, scrie că la biserica de lemn „nu se mai slujeşte de 40 de ani”. Aproape definitiv abandonată, în anii 50 sătenii au refăcut, cât s-au priceput, acoperişul frânt de furtuni. De la biserică au început să fie înstrăinate însă uşile de la catapeteasmă, icoane, cărţi vechi, clopotul, cristelniţa (încă se află la Biserica din Fundata!). Cam aşa am cunoscut biserica, prin 1972, aproape risipită printre crucile cimitirului. Mai târziu, după strămutarea ei la Slobozia, pe locul bisericii aveam să ridic o troiţă.

S-o scap de la pierzanie, am ticluit memorii, am bătut la uşi, am scris în ziare… În 1979, eram director al Muzeului Judeţean Ialomiţa, consiliat de regretatul arhitect dr. Andrei Pănoiu şi ajutat material de Consiliul Popular (chiar de „naş Gogu”, Gheorghe Glodeanu, un aparent ateu), de colaboratori şi de armată, care făcea de toate în vremea aceea, am urcat biserica pe deal, într-o nouă vatră. Am restaurat-o, am scăpat-o de cancerul lemnului datorită destoiniciei inginerului Silviu Papadopol. Impunător personaj! A plecat „în excursie” în Grecia, şi Canada s-a făcut!

În primăvara lui 2000, făcusem anume o expoziţie, Vetre de sihăstrii. L-am invitat pe Vlădica Damaschin şi l-am lămurit să aducem biserica de la Poiana la Slobozia. Cu aşa ajutor – Dumnezeu să-l odihnească, că de folos ne-a fost -, prin truda colaboratorilor de la proaspătul Muzeu al Agriculturii, cu vorba şi fapta atâtor oameni cu credinţă şi respect pentru istorie (Gheorghe Savu, preşedintele Consiliului Judeţean, arhitecţii Andrei Pănoiu, Dorin Mitişor şi Ion Vede, George Stoian, părintele Dumitru Drăghici, inginerii Virgil Şerban, Petrică Căbuz şi Eugen Petrescu) şi cu priceperea meşterilor dulgheri din Maramureş (staroste Gavrilă Cocean, care încheia o linie de iscusiţi meşteri care au resuscitat biserica de lemn: Lungu, fraţii Olteanu din Mâneciu-Bran, fraţii Cursaru şi tatăl lor din Întorsura Buzăului), am răsuflat uşurat.

*

Aducând biserica de la Poiana la Slobozia şi nepăstrând-o ca muzeu, ci în rostul ei de lăcaş de închinare, mi-am făcut doar treaba. N-am răspuns vanităţii şi nici nu mi-am cumpărat „indulgenţe” de-a intra în Rai.

Când am adus banii de la Patriarhie pentru restaurarea bisericii din Maia-Catargi, l-am întinerit pe vrednicul de pomenire părintele Alexandru Marinescu şi pe presbitera sa, Ileana. Le-am ocrotit şi averea de cărţi, manuscrise, odoare şi odăjdii adunate într-o viaţă. Mi-am făcut treaba.

Când am redat obştei satului Dridu-Snagov biserica de lemn, ridicată între anii 1774-1782 de Neagu Căpitanul de roşi, în vremea domniei lui Alexandru C. Ipsilanti, după cum menţionează pisania, mi-am făcut treaba, scoţând-o din apa barajului şi ocolind hoţiile unui Vrabie, director de muzeu în Ilfov şi pungaş. De aici ţin minte două episoade: băteam şindrila, cu o săptămână înainte de Crăciun, cu fraţii Cursaru din Întorsura Buzăului. Înainte de Paşti, cu Nae Mărăşescu (Dumnezeu să-l odihnească!) puneam lumină la biserică. Ne-au dat oamenii un coş de ouă, câte o sticlă de vin şi doi cozonaci…

Când n-am lăsat de izbelişte ferma de la Frăţileşti a marelui agricultor şi ministru damnat de comunişti, Aurelian Pană, şi-am dus locul spre ctitorirea unei mănăstiri, cu voia Cristinei (noră), a lui Alexandru (nepot), a lui Aurel Nicolae (alt nepot) şi cu binecuvântarea Vlădicăi Damaschin, mi-am făcut treaba!

Când m-am aşezat de-a curmezişul în faţa netrebnicilor care secerau crucile din piatră de hotar, mi-am făcut doar treaba. Când… şi mă opresc aici . Ridic ochii şi-l văd pe tata.

*

Repere de arhitectură. Tehnica de construire a bisericii de la Poiana nu este deloc surprinzătoare. Uitaţi, am în faţă fişele a o sută de biserici din Bărăgan, atestate în veacul XVIII – XIX, tălmăcite din chirilice de istoricul Florin Marinescu, aflat la Atena. Dintre acestea, 25 erau de vârghii (cununi de bârne aşezate orizon-al), 40 de „gard” (nuiele împletite, prinse într-un cadru de furci înfipte-n pământ), 4 de „ulucă” (scânduri groase; uluci pe tălpi, „ulucă stoborâtă veche”), 15 de zid, 4 fără a se menţiona materialul de construcţie. Biserica din Poiana de Jos este construită într-un sistem Blockbau, pereţii sunt alcătuiţi din 5 blăni de stejar (Silviu Papadopol îmi spunea că e specia de stejar ceris/cer şi nu din stejar „sur”, din codrul sur (d) de stejari din hotarul satului, cum spunea un document din vreme, ceea ce mă duce cu gândul că biserica a fost „călătoare”, pornită dinspre Voineasa, Oltenia (pe bucăţi şi în care). Bârnele (vârghii) ating dimensiuni impresionante, 10 m lungime şi 70 cm lăţime, sunt îmbinate la capete în „ţincuri” (cheotori). Cioplirea şi îmbinarea lor s-au făcut cu barda şi securea. Sub streaşină, capetele grinzilor transversale, fixate pe bârnele orizontale prin plătuială şi chertături, şi căpriorii prelungiţi în exterior, formează un sistem de susţinere care are şi un efect decorativ. Acoperişul din şindrilă de brad este unic pentru toată clădirea, cu excepţia turlei (n.n. Este posibil ca turla să fie adăugată ulterior datei de construire a bisericii).

Revăd catagrafia şi reţin că nu puţine biserici au fost „arse de turci”, chiar „s-au ars de vrăjmaşii turci” (la Crunţi, biserica cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae „s-au arsu şi poporanii locuitori se află cu preoţii băjenari prin câmpuri”). La Buciumeni, Frăţileşti, plasa Balta, „ostaşii ruseşti au stricat înăuntru bolta altarului” ş.a. Cumplite vremuri!

Planul bisericii s-a păstrat intact: navă dreptunghiulară alungită (L=16,10 m, l=6,30 m), continuată cu o absidă (incinta altarului) cu patru laturi dispuse într-un contur semicircular. Intrarea se face printr-un pridvor deschis, continuat cu pronaosul (tinda femeilor), naosul şi altarul cu o mică fereastră dispusă în axul bisericii. Iniţial, pronaosul era despărţit de naos printr-un perete de scânduri (azi se păstrează doar martorii).

Deasupra pridvorului se află un turn scurt (turlă-clopotniţa), de formă paralelipipedică, cu acoperiş în patru ape. Accesul în turlă se face pe o scară aflată în pronaos, în stânga intrării. Bolta naosului şi altarului are formă semicilindrică, sprijinită pe arce-nervuri şi tăvănită cu scânduri de brad. Pronaosul şi altarul aveau iniţial duşumele din scânduri, în timp ce naosul era pardosit cu dale de piatră şlefuite de formă pătrată. După strămutare, pardoseala a fost refăcută, dalele de piatră păstrându-se doar în faţa catapeteasmei (soleea). Uşile Împărăteşti datează de la începuturile bisericii şi au fost recuperate prin bunăvoinţa Pr. Stavrofor Nifon Petruş (Fundata).

Principalul element decorativ îl constituie brâul în torsadă (funia timpului, Sânul lui Avraam, veşnicia) sculptat de-a lungul „blănii” mediane, continuitatea acestuia fiind întreruptă de ferestre şi de absida altarului. Pridvorul are şase stâlpi cu capiteluri sculptate şi arcade în acolade la grinzi. Portalul uşii de la intrare este ornamentat cu ancadramente şi o cruce, incizate. Elemente decorative, discrete prin simplitatea lor, se întâlnesc şi la strane (refăcute aproape în totalitate), proscomidiar şi masa Sfântului Altar. Mobilierul (axioniţa, iconostasul) se pare că aparţine secolului al XIX-lea. Sfânta Masă, susţinută de patru stâlpi, închipuind pe cei patru evanghelişti, este originară şi are elemente decorative feudale sculptate. Icoanele sunt pictate pe lemn (tempera, ulei) şi datează din secolul al XIX-lea, unele dintre ele aparţinând chiar bisericii de la Poiana, altele fiind primite prin donaţie sau cumpărate.

De la 1737 (1747?) datează lespedea de mormânt (L=1,56m,  l=0,81m) aparţinând boierului Răducanu Târcă: „Supt această piatră oasele robi lui Dumnezeu Chirca Stana Dragomiri Zavta Dumitraşco Petco Gheorghe Tudorache Dobra Maria Tudoria şi copii Voica Păuniţa Dragomir Dumitraşco Velica Maria Tudora Stan Pena Matei Radaicucea Dumitra Dobra Zamfira Ivan Zaharia Pavel 1737”. Este un cenotaf.

Pe platou, în faţa bisericii, se află două cruci de piatră. Prima (H=1,66m, l=o,66m) este datată 1889 şi se pare că a aparţinut unuia dintre ultimii preoţi care au slujit la Biserica de la Poiana. Este cioplită în tehnica meplat, cu un text inscripţionat în limba română (cu caractere chirilice) cu numele celor care au ridicat crucea şi simbolurile: pasărea sufletului (Sfântul Duh), biserica cu trei turle, brazi îmbrăţişaţi şi soarele în glastră. Cealaltă cruce, datată 1877 (H=o,81m, l=o,44 m) este realizată în aceeaşi tehnică, purtând simbolurile: crucea, pasărea sufletului (Sfântul Duh), serafimi.

Bolta bisericii a fost pictată în anul 2001 de către vestitul artist Ion Nicodim în tehnica ulei pe pânză. Tema picturii, Iisus cu viţa de vie, a fost binecuvântată de Vlădica Damaschin. Tot Ion Nicodim este autorul candelabrului de lemn, heruvimi ţinând în mâini făclii, inspirat dintr-un candelabru maramureşean scăpat dintr-o biserică pierdută.

În primăvara anului 2004 au fost înlocuiţi stâlpii care cadrează intrarea pridvorului (meşter Titi Carpen). Icoanele din registrele superioare ale actualei catapetesme sunt realizate de pictorul Ion Grigorescu, 2003, prin contribuţia enoriaşilor şi a familiei Alexandru Pană (Zurich – Elveţia). Tot Ionică Grigorescu a pictat uşile diaconeşti şi prăznicarele. Pisania (cioplită în lemn) a fost făcută de artistul Gabriel Manole.

Alte podoabe de preţ întregesc patrimoniul bisericii (potire, candele, cădelniţe, cărţi vechi). Tetrapodul (analog, amvon portativ, din lemn şi piele), provine de la Biserica din Buieşti (Ialomiţa). Cu acesta a slujit Sfântul Calinic de la Cernica. Covoarele şi ştergarele au fost donate de enoriaşi.

În vecinătatea bisericii am aşezat un colac de puţ, din piatră cu inscripţie, în chirilică, cu text sculptat prin incizie: „S-AU RIDICAT CU CHELTUIALA LUI ARON NEDELCOVICI 1853” şi o gură de puţ (1937 cu inscripţia „GH. TACHE 1937. TRIFU METELEU”. Colacii provin din comuna Balaciu, judeţul Ialomiţa.

*

Încă intru cu frică în „Poiană”, să bat toaca sau să trag clopotul, să spun Psalmii, să port făclia înaintea Evangheliei, să pregătesc anafora, să mă rog pentru familia mea, neamul şi apropiaţii mei, vii şi adormiţi, să spun un cuvânt de învăţătură, să-mi împuţinez tristeţea şi să-mi sporesc nădejdea, mulţumindu-i Domnului pentru toate.

Răzvan Ciucă

Un succes al gazetei noastre: în curând va apărea o carte – eveniment!

Răzvan Ciucă,  ÎNTRE OGLINZI ŞI AMINTIRI.

Raspunde

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Please type the characters of this captcha image in the input box

Va rugam introduceti caracterele de verificare

Citește articolul precedent:
Anunț finalizare proiect „Achiziția de echipamente și dotări în cadrul societății CARTARE AGROCHIMICA SRL”

  Societatea CARTARE AGROCHIMICA SRL anunță finalizarea activităților proiectului cu titlul „Achizitia de echipamente si dotari in cadrul societatii CARTARE...

Închide