BUNA  VESTIRE

N-o țin minte pe mama luând drumul bisericii în fiecare duminică. Dar se închina la fiecare masă și seara la culcare. Se spovedea și se împărtășea. Pe mine mă învățase Înger, îngerașul meu, apoi făceam trei cruci pe pernă. Când a venit și soru-mea, Carmen, ne-a învățat pe amândoi Tatăl nostru.

Locuiam pe Trotuș, la Comănești, parcă am mai scris asta. De Buna Vestire mama potrivea pragul casei sub luceafărul de dimineață. Punea pe el pâine, sare și apă pentru îngeri, să aibă ce mânca și bea, dar musai unul dintre ei să stea lângă mine. Așa spunea mama, și mai spunea să ies în livadă, să mă sui în cireș și să ascult vestirile cucului. Cât timp eram cu ochii și urechile după cuc, mama afuma pomii cu o cârpă aprinsă. De-i spuneam că mi-a cântat cucul în față, mama râdea, m-așeza în capul mesei și-mi dădea să mănânc mreană pe jar, prinsă la vârșă de cu seară.

Aveam părinți buni, o surioară în leagăn, 6 ani și un prieten, Valerică. Mergeam împreună la școală, la Rafira, eu în ghete, el în opinci. Învățam amândoi pe același abecedar, la „cetire” era mai iscusit decât mine. Psalmodia: „Iar steluța cea de sus / oare ce-o avea de spus? / Socialismul, spune ea, / Se clădește-n țara mea.” Vara urca la oi și se alătura ciobanilor. Toamna, de era în clasă, ne cânta Miorița, balada auzită la o stână din Lapoș. Lipsea mult de la școală, iarna tăia lemne, primăvara mergea la plug, toamna la cules de păpușoi și tot așa, dar doamna Grigoraș, prima mea învățătoare, îl ținea prezent în catalog.

Într-un an, de Blagoveștenie, Valerică m-a învățat să beau apă cu frunza de brusture. Spre Ciobănuș, la câțiva kilometri de Comănești, era chiar un sat, Brusturoasa, spre care călăream împreună aceeași iapă bălană. Treceam printr-o pădure de fagi și ne adapam noi doi și iapa, la izvorul lui Iancu Jianu, la o încrucișare de poteci, cu pom și merindar. Altădată ne furișam pe ulițe spre zăvoi să furăm ouăle din cuiburile de rață. Slobozeam cocârla (mânerul de la roată) fântânii, lanțul se răsucea pe butuc și ciutura de lemn ferecată cu șine de oțel se zvârcolea între lespezile pereților.

Imita din fluier cântecul cucului, îi plăcea să păcălească oamenii mari cântându-le în spate. De la el am auzit legenda cucului, pe care, peste ani, am citit-o la Simeon Florea Marian, în Legendele păsărilor (diortosite de Mihai Cărăușu și O. Tofan), Ed. Junimea, 1975: un om avea o femeie și amândoi erau săraci lipiți pământului. Omul pleacă să mai vină, ajunge într-o pădure și încearcă să taie o tufă. Tufa, să scape cu viață, îi promite să-l urce în procopseală, și chiar o face; vornic, judecător, împărat. Omul, lacom și îmboldit de femeia lui, îi cere tufei să-l facă mai mare decât Dumnezeu?! Replica tufei e pe măsură. „Tu, om de nimică, și făr  de obraz ce ești, pentru că ai ajuns a fi până întru atât de nerușinat și îndrăzneț prin faptele tale cele diavolești, (…) să nu mai ai nici casă, nici masă și nici țară aleasă, ci să te prefaci în cuc, iar muierea ta, care te-a îndemnat la această cerere, să se prefacă în pupăză, și să umblați amândoi, cât veți trăi, de pe pom pe pom și de pe ram pe ram, tu cântând cucu iar ea pupăind toată ziua ca o nebună, pentru că n-ați fost îndestulați și mulțămiți cu cele ce vi le-am dăruit ! Și cum a rostit tufa cuvintele acestea, omul îndată s-a prefăcut în cuc, iar muierea lui în pupăză, și-au început amândoi, unul dintr-o parte, iar celălalt din ală parte, a zbura de pe pom pe pom și-a cânta el cucu, iar ea pupupu!”

Valerică a murit pe când răgușise cucul, într-un accident năpraznic. Șeful de tură de la CPL i-a găsit fluierul în buzunarul de la piept al salopetei. Dumnezeu   să-l odihnească!

*

Slobozia, 1996, martie. În ziua aceea a fost frig, a plouat, a nins, a dat cu măzăriche, apoi a venit și un vânt turbat să întărâte stihiile abătute deasupra urbei. În afară de câteva crochiuri, dimineața nu aveam încă un singur obiect așezat în promisiunea pe care mi-o făcusem: deschiderea ușilor Muzeului Agriculturii din România. Saga Ideii împlinise un sfert de veac!

Trebuiau acoperiți peste 3000 mp. Purtam tematica în cap și voința în inimă. Sună ca o lozincă, dar nici acum nu găsesc alte cuvinte. Ne înghețaseră mâinile pe coarnele plugurilor. Becurile se stingeau și nu aveam cu ce le înlocui. Îmi făceam tot felul de socoteli și mă rugam: „Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta…” A doua zi era 25 Martie, Buna Vestire, praznicul în amintirea zilei în care Sfântul Arhanghel Gavriil a vestit Sfintei Fecioare că va naște pe Fiul Lui Dumnezeu. Am ieșit afară și m-am așezat cu spatele la zidul clădirii și, cu ochii spre o ușă de izbăvire din cer… Fix, când noaptea se-mpărțea în două, stihiile au ieșit ca printr-o ușă și cerul s-a făcut câmp de stele.

Adusesem de la Miniș, vestita podgorie de la poalele munților Zarandului, cu prima școală de vințelari din România, un tractor de vis, International Harvester, fabricat la New York prin 1910, pe când în lume nu se limpezise încă noțiunea de „tractor”. Povestea lui spune că un ardelean a plecat să caute aur în California și după ce a dat de bine i-a venit dorul de casă. A cumpărat minunea pe patru roți și, prevăzător, înainte de a se îmbarca pe vas, a încins tractorul cu butoaie și odgoane groase de cânepă. De volan a legat o sticlă care avea înăuntru o piele cu adresa părinților din Miniș. Drumul peste Ocean s-a înfundat în valuri de furtună, ardeleanul s-a înecat, dar tractorul a ajuns, cu milostivire și noroc, pe țarina familiei Maier din Miniș.

Peste aproape un veac, Francisc (Puiu)-baci, urmașul urmașului celui care târguise minunea la New York, a pornit tractorul în uralele mulțimii venită la deschiderea Muzeului Agriculturii din România: Episcop, sobor de preoți, doi prefecți, dascăli, muzeografi, scriitori, țărani din Ardeal, Muntenia și Moldova, mama, soția… Minunea americană a făcut o cursă la mustață de bordura terasei, a înfășurat panglica de inaugurare pe volantă și a intrat triumfal în Muzeu. Erau ceasurile 11 și în Ziua aceea mi-am mai adăugat o bucurie și un an de viață.

Apoi am adus din Poiană o biserică veche de lemn și s-a făcut parohia „Buna Vestire” (2001). Pe primul preot după strămutare îl cheamă Dragoș și …Gabriel. La București, și tot în aceeași Zi (2004), Premiul Național „Horia Bernea”. La Geneva, și tot în aceeași Zi (2007), Grand Prix, Medalia de Aur și Trofeul Internațional „Technology and Quality”, acordat de Editorial Office și Trade Leaders Club. 2011, Slobozia, slujbă arhierească de Buna Vestire, Crucea Sloboziei în grad de Mare Ordin, și ultima zi înainte de pensionare…

Răzvan Ciucă

Slobozia, martie 2014,

cu patru zile înainte de Buna Vestire

Raspunde

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Please type the characters of this captcha image in the input box

Va rugam introduceti caracterele de verificare

Citește articolul precedent:
Anunț finalizare proiect „Achiziția de echipamente și dotări în cadrul societății CARTARE AGROCHIMICA SRL”

  Societatea CARTARE AGROCHIMICA SRL anunță finalizarea activităților proiectului cu titlul „Achizitia de echipamente si dotari in cadrul societatii CARTARE...

Închide