vineri, aprilie 19, 2024
AcasăEDITORIALECÂND TOTUL E POSIBIL

CÂND TOTUL E POSIBIL

- Advertisement -

Seara se lăsase demult. Era atâta linişte că se auzea refrenul barierei dinspre calea ferată. Câte un claxon răzleţ părea un  semnal dintr-o altă lume.

Se încheiase şedinţa, mă căzneam să înfund concluziile într-o geantă de pvc. Iulian Antonescu îşi ştergea ochelarii în timp ce scanda din Horaţiu…

„Tovarăşu Răzvan, nu pleca!” Alexandrina Găinuşe, prim – secretar al  „judeţenei  PCR Ialomiţa” se precipită spre o uşă. Mai avea puţin şi atingea cu cocul pragul de sus. Revine din oficiul din spatele biroului cu un calup de şuncă presată şi o sticlă de vin Murfatlar. „Pentru acasă, tovarăşu Răzvan”. Nu-mi spunea „Ciucă”, după numele de familie, mă alinta pronunţându-mi prenumele, semn clar că mă aprecia.

Printr-un singur gest, primul secretar recunoştea criza de alimente din „Epo-ca de aur”, chiar dacă se afla într-un oraş, Slobozia – Veche, recunoscut de  „Europa liberă” ca Occidentul unei ţări în care se crăpa de foame.

„Să trăiţi!”, Antonescu. „Să aveţi poftă!”, Găinuşe (altă găselniţă din vreme). Tot ea: „Nu uitaţi să-i transmiteţi mâine salutările mele tovarăşului general Olteanu”.

Era ora când ultimii ospătari de la „Restaurant – Terasa  Ialomiţa” puneau scaunele pe mese şi făceau monetarul.

Ce se întâmplase în ziua de atunci? Spre prânz venise la Slobozia, din partea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, Iulian (Iulică) Antonescu, un personaj fabulos. Falstaffian, cu ochi şireţi sub ochelari de aproape, cu faţa smeadă îndreptată în sus, fără urme de rictus şi scrâşnit de dinţi, Iulică Antonescu îşi bătea parcă joc tot timpul de ce vedea şi auzea. Culmea, ierarhia de partid îl aprecia, îl îngăduia, chiar îl aproba! Noi, din ultimul eşalon, îl vedeam întotdeauna într-o trăsură. Era o bibliotecă în mişcare, fericit cu un humor subtil, de nu ştiai când sictireşte sau când susţine sau adulează. Iulian Antonescu construia, bărbierind arici, cărări de cultură.

Ne ştiam de la Bacău, de pe când eram adolescent iar tata nu îi uda încă grădina lui Constantin Doncea. Iulică Antonescu, pe atunci diriguitor al culturii băcăoane, transforma şedinţele de partid  în cenacluri literare. Era un spectacol. De-i plăceai, nu te lăsa la strapontină.

După ce a murit „domnul colonel”, cum îi spunea tatălui meu, şi de nu-mi trăia mama, Iulică Antonescu m-ar fi înfiat. Ideea mea de a înfăptui Muzeul Agriculturii o gândea ca pe o ieşire din blestemul lui Cain, ca un basm şi o poruncă a ultimilor ţărani români.

Se uneltea pe atunci ca Muzeul Satului să fie mutat dincolo de lacul Mogoşoaia. Palatul Elisabeta îi rămânea fără miros de obiele Elenei Ceauşescu, pentru meditaţie şi ieşire mai lesne spre lacul Herăstrău. Aşa se vorbea, dar era prea simplu. E adevărat că, pe atunci Muzeul Satului trăia din rutină. Mai nimic pe uliţele lui…

Până să mă cuprindă zvonul, îi spusesem lui Iulică ideea mea: să facem Muzeul Agriculturii în pavilionul H  (ce mobilă găseai acolo!) şi împreună cu Muzeul Satului şi Arcul de Triumf  să-l înălţăm pe Ţăran cu un bob de grâu peste brazdă. Iulică a zâmbit, s-a urcat iar în trăsura lui şi a dat din cap de n-am înţeles nimic.

Peste câteva zile, mi-a încredinţat, în secret zicea el, o varinată strategică: Muzeul Satului va fi demontat de armată casă cu casă şi va fi mutat la Slobozia, grânarul Ţării etc. etc. etc. Soţul prim – secretarei Alexandrina, generalul Găinuşe, urma să fie promovat pentru coordonarea acţiunii.

Când a auzit, Alexandrina Găinuşe s-a simţit Ecaterina a II-a.

Generalul Ion Olteanu,personaj echilibrat, gospodar şi influent, era aşteptat la Cabinetul 2, nu înainte de a primi de la Iulică o hârtie.

Noaptea, Iulian Antonescu a arat sufrageria de-acasă, învârtindu-se în jurul unei coli albe A4. A aţipit cam un ceas. Când s-a trezit a mototolit hârtia de pe masă şi a aruncat-o pe fereastră. A ridicat receptorul telefonului şi în poziţie de drepţi a tranşat aşteptarea: „Să trăiţi tovarăşe general, sunt eu, Iulian Antonescu, soldatul dvs credincios. Vă raportez, legat de Muzeul Satului, că nu am reuşit să vorbesc cu Dimitrie Gusti”. „Alo, alo, alo…”. Am răsuflat uşurat.

A plecat la Bucureşti pe la 10, cu maşina „partidului”. „Ai grijă în viaţă, să nu fii arestat!”. ?!?.

Cam peste trei ani de la acest episod, pe care l-am trăit, dar tot nu-l cred, l-am căutat să-mi spună ce a fost cu hârtia şi ce-a gândit atunci, la plecarea din Slobozia. Nu mai răspundea la telefon. Într-o zi – era 24 Ianuarie 1991 – am urcat scările blocului în care locuia şi l-am găsit în sicriu.

Muzeul Satului a trăit.

Muzeul Agriculturii a primit viaţă în 1996, de Buna Vestire.

*

Mi-am reamintit de această poveste, aparent bizară, la Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastos, pe când aşteptam plecarea spre Murfatlar. Mi-am băut cafeaua la Ostrov, la Centrul Transfrontalier de Oenologie şi Viticultură „Terasele Dunării”, o instituţie înfiinţată în fostul depozit pentru fermentarea tutunului, construit de Casa Autonomă a Monopolului Regatului Român (C.A.M. ) în anii 1924 – 1925. Clădirea, impozantă, cu imens potenţial, cu subsol, parter şi patru etaje, cu rezolvări constructive impresionante , a fost restaurată cu fonduri europene în 2016.

În dimineaţa de-atunci, am reprivit spaţiul de la primul etaj, unde, nu demult, izbutisem o expoziţie de unelte despre ţăranii din apusul Dobrogei care, obligaţi de pământ, de ape, de sfinţi şi autorităţi, au rămas întotdeauna la fel de plugari şi viticultori, la fel de crescători de animale şi pescari, la fel de grădinari şi apicultori… la fel de…

La parter, am dat cu pasul în spaţiile prevăzute pentru un Muzeu al Viei şi Vinului. Mă aflu într-o societate comercială privată, deci iau în seamă dorinţa Oanei Belu, dar eu aş fi început lucrarea de la Lipniţa, din capătul celălalt al Domeniilor Ostrov. Fără împrumuturi, cu mai multă căutare şi cu mai mult de o brumă de bani, aş fi rămas proprietarul mieilor mei de Paşti.

*

Cu chiu cu vai, am plecat spre Cramele Murfatlar, însoţit de doi oameni talentaţi: Costică şi Nicu. În cabina camionetei am vorbit de familii, de salarii, de Mănăstirea Dervent (Costică muncise acolo 14 ani ca sudor, şofer şi bun la toate), de Bulgaria şi viaţa de apoi.

Am trecut în viteză pe lângă cişmele, case scâlciate, ici – colo gorgane cu oase de prinţi şi podoabe ascunse în străfunduri, pereţi de lut cu cuiburi de lăstuni, borduri de nuci, vii şi livezi… vii şi livezi…

La o marne de pădure de fagi, doi copii, o fetiţă şi un băieţel, îmbiau trecătorii să cumpere viorele culese de Măcinici. Erau – nu erau la şcoală micuţii, vesteau – ne vesteau primăvara? Am fost nemilos că le-am dat câţiva lei? Fetiţa îmi spune că mama ei e bolnavă de inimă. În satele lor, copiii care vând viorele anunţă un infarct general…

*

La Crama Murfatlar ne aştepta echipa lui Traian Cliante, directorul Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Dobrogei, Constanţa, instituţie care în 1970 avea să înfiinţeze Muzeul Viei şi Vinului.

Enervat de pasivitatea celor de la Cramă, dar şi încântat de ce văzuse la Centrul Transfrontalier…, Traian Cliante a decis, nici mai mult, nici mai puţin, desfiinţarea Muzeului din Murfatlar şi transferarea întregului patrimoniu la Ostrov. Eu trebuia să confirm propunerea, acceptând să mai deschid un capitol în viaţa mea neliniştită.

Aflasem că Murfatlar România S.A. se scufundă. Cel mai mare şi mai cunoscut producător de vinuri din România, deţinător a 3000 de ha de vie, cu o cotă de piaţă de 16% şi 20 de milioane de sticle de vin produse pe an, a intrat în insolvenţă. Peste butoaiele de vin s-a aşternut plasa tipică a marilor scandaluri. ANAF a sesizat DNA cu privire la evaziunea de 160 de milioane de euro produsă în intervalul 2010 – 2016 de grupul de firme Euroavipo, din care face parte şi Murfatlar etc.

Privesc instalaţiile de dincolo de poarta principală a Cramei Murfatlar. Nici ţipenie, doar păsări rotindu-se în aer… Mă întreabă paznicul (cu costum şi cravată) din uşa gheretei ce caut. Eu îi răspund că un muzeu… Mişcă o mână a lehamite şi mă întoarce cu o alee mai jos.

Simt de afară, din cerul respirat, că Muzeul Viei şi Vinului, singurul muzeu pavilionar cu această tematică din ţară, nu poate masca un dureros abandon.

Încerc să mă înscriu într-un circuit ilogic de vizitare. Privesc vitrinele din fier ruginit şi sticlă prăfuită, înăuntrul cărora s-au amestecat straturi de culturi arheologice cu etichete neschimbate de jumătate de veac.

Ghidul muzeului stă închis într-un birou mascat de un perete fals. Caut un catalog, un fly-er, un petec de hârtie cu o informaţie măcar de-un deget. Nimic. Cineva trage apa de la closetul din spatele hărţii expirate, cu grija de a nu sparge tihna locului abandonat.

Cliante mă zoreşte, îmi face semn să începem evacuarea muzeului. Trăiesc clipe asemănătoare cu cele din noaptea împărţită cu Iulian Antonescu acasă la mine, la Slobozia. Atunci, urma să zdruncin memoria satului, acum urma să primesc o donaţie dintr-un abandon. „Cine sunt eu?”.

Împachetăm în cartoane de vinărie şi folie cu bule primele obiecte. Erau obiecte sau fragmente de evenimente dintr-o lume răsturnată?

Plecăm spre Ostrov. Pe drum mă gândesc că Dumnezeu nu i-a cerut lui Avraam nimic în afara normei. Isaac îi aparţinea deja. „Nu întârzia a-mi aduce pârga ariei tale şi a teascului tău…”, îi porunceşte Dumnezeu lui Moise (Ieşirea 22, 29).

Răzvan Ciucă,

Domeniile Ostrov, 2017, înainte de Buna Vestire

şi pe când voi împlini 70 de ani

- Advertisement -
ALTE ȘTIRI

ULTIMELE ȘTIRI

- Advertisment -

ARHIVĂ

Cele mai citite