DINCOLO DE VALEA FĂRĂ NUME

În primăvară, înainte de parastasul mamei, de trei luni, sora mea, Carmen, a vândut apartamentul părinţilor noştri, „vândut” ei de mama mea pe când eu şi nevasta nu ştim dacă eram în post sau în harţi. Contează că cei care l-au cumpărat ne-au fost vecini, ne sunt prieteni şi oameni de treabă? Contează că noi nu ne gândeam la toate ale praznicului?

În aprilie, într-o joi cu Sfinţii Mucenici Chiril, Chindeu şi Tasie din Axiopolis (Cernavodă), am intrat pentru ultima oară în casa în care am trăit, nu doar eu, şi din care au plecat pe rând tata, Gheorghe, şi mama, Lucreţia.

Doamna Graur, noul proprietar care, întârzia să-şi mute bagajele de umbrele luminilor albastre, a auzit lesne răsucirea cheilor în uşa apartamentului 70. Becurile s-au aprins cu sfială, de teamă să nu se destrame liniştea şi clarobscurul unui loc unde s-au cheltuit bucurii şi tristeţi, dureri şi mulţumiri din agoniseala unor părinţi oneşti.

Am tras jaluzelele de la ferestre şi am răsuflat adânc, ca după trecerea unei văi. M-a înfrigurat iar iarna din tabloul cu copaci uscaţi pe malul unei ape îngheţate. Cum s-o fi odihnit mama sub acest tablou dăruit chiar de mine acum cinci zeci de ani? Citea la lumina unei veioze cumpărată de tata în decembrie 1977, cu 555 de lei (erau bani!). Kitsch-ul mă amuză şi astăzi, l-am adus la Slobozia să-mi centreze spaţiul camerei de lucru. Inspirat din mitologia romană (să zicem), fusese confecţionat la Cooperativa „Decoraţiuni interioare” din Târgu Jiu. Îi lăuda isprava tatei şi-mi făcea cu ochiul. „Săracu Ghiţă, ce om a fost…”, ştergea veioza de praf şi continua să asculte non-stop, la radio-casetofon, ştirile zilei, rareori muzică.

În altă cameră, două „tablouri” foto alb-negru: părinţii – miri şi eu cu sora mea, copii. Când am crescut nu ne-am mai brodit. O duceam la biserică să se împărtăşească, dar nu s-au lipit în glastră sufletele noastre.

Maria, ca şi în zilele care au trecut, venind la mama nu s-a veselit. Pentru mama a lucrat şi bolnavă, a mângâiat-o şi a îmbăiat-o să-i fie bine. Azi, până şi amintirile o fac sfioasă. I-am spus să deschidă şifonierul din „camera tablourilor” , să caute decoraţiile lui tata, „moţul” meu de la un an, şi să-şi ia, să le poarte pe stradă, să le dea de pomană sau să le ţină ca amintire, câteva haine. Dar hainele, altădată ticsite în şifonier, erau deja împărţite sau promise de sora mea…

Am găsit doar o decoraţie sovietică, din „Marele Război pentru apărarea Patriei”. O păstrez pe masa de lucru, în faţa calendarului de la Mănăstirea Dervent, alături de un cuc de lut, cu floare-albastră-n coadă pusă de nepotul meu Radu, când îi dau apă cântă.

La Bucureşti venisem cu Gigel, şoferul Bibliotecii Judeţene „Ştefan Bănulescu”. Mama mai păstra peste patru sute de cărţi din vremea în care fusesem elev la Comăneşti şi student la Universitatea din Bucureşti. (Multe cărţi le-a dus soră-mea în Italia…). Aproape toate erau semnate, unele aveau şi dedicaţii, în sfârşit, îl reprezentau pe „Răzvan Ciucă” la o vârstă. Am donat cărţile bibliotecii din Slobozia – m-am desprins cu tristeţe de unice trăiri rămase amintiri – şi de atunci nu mai ştiu nimic de ele. Aşa s-o întâmpla peste tot?

Am tras sertarele şi am dat peste dosare-plic, cu documente la care nici nu mai gândeam, şi pungi de plastic umplute de mama cu amintiri: felicitări („Dragă mămăiţă…, Ruxandra cu tăticul şi mămica, 1Martie 1980”,  „Scumpă mămăiţă, 8 Martie îţi aminteşte de floarea pe care ai crescut-o… Ruxandra, 1986”;  fotografii cu poezii pe spate („ne încrucişăm tăcerile / în turnirul de azi / am uitat de cuvinte / poate singurele armuri / care ne-ar fi apărat/ umbrele / uitate/ în graba plecării noastre/ de mâine/ spre ieri/ mai departe / până sub ruinele turnului babel”/ Răzvan, 3 aprilie 1981); ilustrate de sărbători şi din staţiuni balneare, cupoane de pensie, bilete de tramvai sau de tren, chitanţe cu numere de telefon scrise pe revers, reţete pe manşete de ziar (citea „România liberă”, unde semna Octavian Paler, dar şi vecinul basarabean, Valer Graur), scrisori, unele triste („m-am rugat de bobotează să te măriţi ” sau „De când a murit nea Ghiţă i-am aprins lumânări în fiecare an în noaptea de Înviere… că şi biata mea fată a murit fără lumânări”. Te sărută Tică, Lăcrămioara şi copiii, 1 oct. 1995, Amara); socoteli pe file rupte din caietele de şcoală (4 sept.1992, vinete 160 de lei, cartofi 180, ardei 50 ş.a.)

*

Mă întreabă lumea de ce nu am maşină. Că n-am avut bani, dar nici calic n-am fost… O bună parte dintr-un răspuns adevărat l-am găsit răsfoind hârtiile din dosarele-plic păstrat de mama…

Cred că era prin vara lui 1987. Eram directorul Muzeului Judeţean Ialomiţa, tentaţii şi ambiţii profesionale multe, bani puţini. Primisem o invitaţie la vestitul târg Cocoşul de Horezu. Am plănuit cu Mitică Bărzoi, prieten, vecin şi fotograf la Muzeul Judeţean, să mergem cu motoreta lui la Horezu.

La miezul nopţii am plecat „în delegaţie”, am ajuns pe uliţa Olarilor dimineaţa, am mâncat câte o omletă la o cârciumă, şi fragi de la „stăncuţe” de pe uliţă, abia apoi am bătut la poarta Vicşorenilor. Am tras la ei, mă aveam bine cu tot neamul lor. Peste două zile, când ne era lumea mai dragă, am primit un telefon de convocare de la Judeţeana de Partid Ialomiţa. Am plecat noaptea,  am trecut Dealul Negru pe când se scuturau norii de ploaie. În zori eram aproape de Piteşti, când motoreta şi-a dat ochii peste cap. Mitică a tras-o în şanţ şi-a adormit lângă roata din spate cu umbrela pe ghidon. Noroc de-o ţaţă, că l-a tras în curte. Eu am continuat drumul până în Bucureşti cu autostopul.

Când am ajuns în Crângaşi, la mama, mai aveam fix 25 de lei. Ce bucurie pe mama când m-a văzut. I-am dat fragi şi ţuică de prune de la Eufrosina Vicşoreanu. „Presimţeam că vei veni, am făcut borş de peşte şi…”. Eram obosit, tare obosit, am mâncat greu borşul. Mama mi-a mai umplut o farfurie, eu, necugetat şi grăbit, am împins nervos farfuria, care s-a săltat de pe blatul mesei, s-a rotit ca un titirez, eu am dat să o opresc, m-am lăsat cu palma stângă pe ea, s-a spart şi cioburile mi-au secţionat tendoanele. Sângele a înroşit masa. Mama s-a speriat rău, a încercat să mă oblojească cu ziare, cârpe (şi-a rupt şorţul de bucătărie să facă fâşii), gaz, tutun…

N-am vrut să mai rămân. Cunoşteam „judeţeana” de ce era în stare în cazurile de „indisciplină”. Dar şi credeam că răul se va opri. Am plecat cu mâna bandajată în cârpe , cu ochii împăienjeniţi şi faţa galbenă ca turta de ceară.

La Staţia Eroilor, în dreptul Spitalului Municipal, mi-a venit rău. Cum – necum am ajuns la Urgenţă. Nişte dudui (asistente medicale) s-a uitat la mine ca la un rahat şi m-au trimis la Spitalul de chirurgie plastică şi reparatorie. Am urcat iar în metrou şi am coborât la Piaţa Unirii. Doar cu 25 de lei am ajuns cu taxiul la Spital.

A urmat o noapte de coşmar. Nu mai erau paturi libere, am adormit pe jos, cu capul pe o mochetă expirată. Bolnavii rupeau cearceafurile de durere. Am avut şapte fiole de algocalmin, le-am împărţit…

Într-o rezervă, un tânăr urla înfăşurat în bandaje. Ceruse de nenumărate ori să plece în Argentina. Îl aştepta o iubită şi se săturase de regim. „A fluierat în biserică şi Securitatea i-a aplicat Constituţia ”, au fost vorbele unui medic stagiar, străin, parcă era din Chile… Tânărul şi-a turnat benzină din cap până în picioare şi şi-a dat foc…

La spital nu am mai revenit. Trebuia să fiu operat de „domn profesor”, dar am amânat. Mama a păstrat un ciob din farfurie şi biletul de ieşire din spital…  Cum să conduc o maşină?

*

Nu-mi explic cum în sertarele din Crângaşi, mama a păstrat şi un Decont de cheltuieli – Raport, completat de mine în noiembrie 1989,  după un „teren” dificil de zece zile în judeţul Hunedoara. Venea Moş Crăciun (sau mirosea a praf de puşcă?) şi eu, cu un coleg, Hagianu, eram fugărit dincolo de momârlani.

Spicuiesc: „Avans primit 1314 lei / Cheltuieli 1085 / Diferenţă de restituit 229 lei”; „…satul Cerbăl, la cca 40 km de oraşul Hunedoara, zonă montană, teren accidentat (pe 3 km cu 5 curbe extrem de strânse); gheaţă şi zăpadă”;  scopul: „transportarea unei maşini agricole (batoză Hoffherr – Schrantz AG – Clayton – Schuttleworth, tip reprezentativ pentru agricultura colinară şi montană) din munţii Poiana Ruscăi, Ţinutul Pădureni, satul Cerbăl…  prin valoarea sa, tehnică şi etnologică, poate constitui bun de patrimoniu cultural naţional…”.

Ce mică-i lumea!

Blestemul – ce altceva? – a făcut ca după aproape treizeci de ani să mă întorc în Hunedoara pentru a da explicaţii într-un neverosimil proces de patrimoniu cultural-naţional în care calul de bătaie nechează cu „Clayton – Schuttleworth” în coadă.

Cam la două săptămâni după ce am ieşit din „valea” din Crângaşi, însoţit de avocata mea în proces, Iulia, şi de părintele Paul, la volanul maşinii sale (amândoi am salvat de la putreziciune biserica de lemn din Sălciva, Zam, judeţul Hunedoara, monument istoric!) am trecut Valea fără nume, pentru a explica la Tribunalul din Deva de ce în viaţa mea n-am putut fura şi nici minţi un verset din Evanghelie sau o frunză de Istorie.

Tot noi trei vom trece iarăşi Valea fără nume, în septembrie, miercuri, de Odovania Praznicului Naşterii Maicii Domnului.

Răzvan Ciucă

Slobozia, 2018

puţin înainte de Începutul anului bisericesc

Raspunde

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Please type the characters of this captcha image in the input box

Va rugam introduceti caracterele de verificare

Citește articolul precedent:
Alexandru Bourceanu a devenit jucătorul Dunării Călărași

Conferința de presă de astăzi găzduită de clubul Dunărea Călărași a prilejuit anunțarea sosirii în lot a doi noi jucători....

Închide