ÎNTÂMPLĂRI DIN CINCIZECI DE ZILE DE IARNĂ

Regele Mihai I al României a murit marţi (iar „marţi”!), 5 decembrie 2017, în Elveţia. Autorităţile române stabilesc Funeralii naţionale, adică ceea ce se poate numi, într-o ţară cu o monarhie funcţională într-o republică constituţională, („Original şi creator”,  Andrew Popper, Şeful onorific al Casei Regale Române), o ceremonie fastuoasă a înmormântării, inspirată din tradiţia regală dinainte de ultimul război şi din tradiţia ţărilor europene cu monarhie. Situaţia familiei regale române şi poziţia ei faţă de instituţiile politice ale ţării şi faţă de poporul român nu au precedent! (v. Danielle Maillefer, Întoarcerea Regelui Mihai. Amintirile unei prietene a familiei regale, Corint Books, Bucureşti, 2017).

Prezenţa la Bucureşti, la catafalcul Regelui, a atâtor capete încoronate din Europa, a dovedit cu prisosinţă că „sângele apă nu se face”.

Întreaga mass-medie românească, ba şi o parte din cea străină, l-au căinat şi l-au lăudat pe cel care la 96 de ani a completat „ un veac de singurătate în slujba unei Românii suferinde” (titlul cărţii scrise de Dan-Silviu Boerescu, Mihai I…, COLECŢIA REGALĂ, Integral, Bucureşti, 2017).

S-ar putea vreodată reinstaura monarhia în România? Doi piloţi, Dragnea şi Tăriceanu, rătăciţi în carlinga unei păsări care funcţionează cu cinci servicii secrete (Danielle Maillefer, Întoarcerea Regelui Mihai. Amintirile unei prietene a familiei regale, Corint Books, 2017, Bucureşti), dau ca posibilă iniţierea unui Referendum care să stabilească rostul instituţiei monarhiei în România contemporană. Nu-i simplu, zborul păsării nu va fi deasupra unui cuib de cuci, şi nici infirmiera nu va fi căpitan de navă. Cine spunea că noi, românii, am fost dintotdeauna cetăţeni ai Grădinii Maicii Domnului?

Îmi dau şi eu cu părerea, dar poporul musai trebuie dumerit. Până la Referendum ar trebui focusate (na, am dat-o în limbajul de lemn) două evenimente, cu preliminarii şi consecinţe: lovitura de stat de la 23 august 1944 – Armistiţiul cu Aliaţii a fost semnat trei săptămâni mai târziu, la 12 septembrie 1944, „în termenii impuşi în întregime de Uniunea Sovietică”, (Dan-Silviu Boerescu, op.cit., pp. 19-22); actul abdicării („poporul a făcut un divorţ şi decent şi elegant-democratic”), 30 decembrie 1947. Există rapoarte conform cărora autorităţile române, obediente faţă de Stalin, i-au permis în 1947 Regelui Mihai să scoată din România 42 de tablouri valoroase din proprietatea Coroanei României ( s.n.) „pentru a pleca mai repede din ţară” (Dan-Silviu Boerescu, op.cit.,pp. 26-31).

Inevitabil, într-o zi lumea se va dumiri pe deplin. Altminteri va fi ca într-o baladă aromână: „Piu, piu, piu, iată trece-un mort c-un viu”. Vorbesc de instituţia monarhică şi nu doar de un om, chiar Regele Mihai I al României, a cărui credibilitate trebuie să fie fără cusur.

Mai departe, observ o evidentă idiosincrasie a românilor faţă de Principesa Margareta, Custodele Coroanei României, şi soţul ei, Principele Radu, sentiment dezvoltat mai ales după scandalul retragerii lui Nicolae a titlului de Principe al României (1 august 2015) şi excluderea lui din ordinea succesiunii la tron.

Înainte de 1989 i-am căutat, neacreditat dar îndrăgostit, urmele Majestăţii Sale la Lausanne şi la Geneva. De Paştele 1992 m-am regăsit în faţa hotelului Continental din Bucureşti, împreună cu mai bine de un milion de oameni. La 10 iulie 1998, la Muzeul Naţional al Agriculturii, Slobozia, am primit vizita Majestăţii Sale, Regele Mihai şi Regina Ana. Am stat împreună, între pluguri şi maşini agricole, două ceasuri. Şi fac o precizare: declaraţia sa „Pentru Ţară viaţa mea a fost o lungă şi loială aşteptare”, mi-a făcut-o mai întâi mie, apoi Parlamentului Român. În decembrie 2017 am urmărit la TV, cu sufletul la gură şi cu lacrimi în ochi, Funeraliile naţionale.

După ce Ţara a fost aşezată în peste două mii de ani de voievozi şi regi, sper într-o societate diferită de cea în care trăiesc, sper în revenirea monarhiei.

*

Pe 6 decembrie, de Sfântul Nicolae, făcătorul de minuni, a murit Johnny Holiday. Cancer la plămâni. La Paris, la înmormântarea starului au participat peste două milioane de oameni.

*

Firele se depănau în Postul Crăciunului. Într-o joi spre vineri şi într-o vineri spre sâmbătă (7,8) am visat că, aflat într-o clădire mare, din beton şi cu etaj cu pereţi netencuiţi, priveam pe geam afară cum un prieten de-al meu, director întârziat în televiziunea locală, transporta cu un cărucior blocuri de beton. Unde şi de ce? Omul manevra căruciorul printre gropi şi movile de pământ, dar blocurile rămâneau neclintite.

În noaptea următoare am ieşit la drum. Treceam printre gropi şi movile de pământ până când mi-a atras atenţia o clădire cu etaj, şi tot cu pereţi de beton. Era şi o apă care urca până la scările blocului. Un bărbat cu defect la piciorul stâng mi-a explicat rostul clădirii cu încăperi netencuite şi goale. În dreptul unei intrări ne-au ieşit în faţă doi bărbaţi,  în costume şi cu cravate. După uşă se ascunsese un ied nevolnic. Bărbaţii l-au prins şi ne-au poftit să-l mâncăm împreună… Privesc iar pe geam afară şi văd căruciorul cu blocuri de beton şi doar două mâini.

Să mă fi aflat, cum spunea Freud, într-o „revizie secundară”? Ce va urma după aceste vise care îmi zăpăceau „propriul dosar al existenţei” (Fritz Perls)?

*

Miercuri, 20 decembrie, la Înainte-prăznuirea Naşterii Domnului, şi de Ignat (Ignatie Teoforul) am trecut prin aceleaşi sate cu case de dat de pomană. Oamenii tăiau porcii în şosea şi se cinsteau cu ţuică fiartă.

Mergeam la mama, la „Moşia bunicilor” din Nuci, cu nevasta şi fratele ei. Eu şi Maria nu avem maşină, pentru diverse servicii ne rugăm de rude şi vecini. Cumnatul meu, Adrian, conduce atent o maşină cumpărată în rate.

În camera mamei, o femeie de doar 47 de ani, chiar frumuşică, dormea liniştit, pe o parte. Fiica ei, încurcată cu un brazilian, a vândut casa părintească şi pe mă-sa a dus-o la azil. Când se trezeşte, femeia plânge şi între sughiţuri o întreabă pe mama câţi copii are şi ce fac. Mai toţi necăjiţii din azilul de la Nuci au copii „plecaţi la muncă în străinătate”, o sintagmă care a început să înfioare România de azi.

O doamnă, cândva o vestită producătoare de filme etnologice la televiziunea naţională, prinde pisicii şi căţeii din curtea azilului. Îi bagă într-o faţă de pernă albă şi îi ascunde în dulap, în noptieră, sub pat. Doamna motivează că împarte cu ei suferinţa celor din azil. Când supraveghetoarele o ceartă, urlă de jale.

Un bătrânel, cică fusese cineva în viaţă, strânge zilnic scaunele neocupate şi le înghesuie în camera „lui” (insistă pe proprietate). Urcat pe o masă spune că a primit de la Servicii porunca să găsească două scaune deosebite: unul pentru el, să aibă „scaun la cap”, altul pe care să se declare rege.

O bătrână strânge iarbă uscată şi încearcă să spargă lacătul de la poarta mare…

Altfel, locatarii (sau pacienţii, sau abandonaţii, sau uitaţii) sunt liniştiţi. Dacă nu privesc încremeniţi şi în grup la televizor, dorm…

În birou, de la o masă cu firimituri şi coji de ouă, doamna Melinger, patroana stabilimentului, vorbeşte precipitat şi ungureşte cu un domn. Zic ce ştiu: „Kaput Istem”.

În patul de lângă fereastră, mama zăcea. Pe noptieră, seringi şi un pahar cu un lichid puţin folosit. Mama servise micul dejun. M-a recunoscut: „Te pupă mama”. Cumnatul Adi, un bărbat cât un urs, încearcă să o salte. Nu reuşeste, sărmana mama pare înfiptă în saltea. Doar când îşi zăreşte nora, pe Maria, repetă ca într-un refren de romanţă: „Te pupă mama”.

Maria i-a dat mamei o „Crăciuniţă”, o floare în glastră. Se apropia Crăciunul. „Mamă, ai aşteptat atâta vreme, 98 de ani, de ce te grăbeşti să pleci?”

A fost ultima oară când am vorbit cu mama, a fost ultima oară când mi-am îmbrăţişat şi mi-am sărutat mama.

Vineri, 22 Decembrie, la exact patru luni după ce a fost dusă la „Moşia” din Nuci, şi pe când se pomenea Sf. Ier. Petru Movilă, mama a murit. Se înserase, afară se lăsa frig. Maria plângea înfundat. În Proloage: „Întru această zi, învăţătură despre veacul acesta vremelnic şi despre Împărăţia cerurilor”.

Nu ştiu ce-am visat în noaptea-de-atunci, dar m-am trezit cântând…  Tot drumul până la Bucureşti m-am gândit că mama, pe când nu plecasem de acasă, îmi citea din Mărturisirea Ortodoxă scrisă de Petru Movilă, în fiecare an înainte de a împodobi bradul de Crăciun.

Am îngropat-o pe mama la Ghencea-Militari, în aceeaşi groapă cu tata, Gheorghe. De faţă, am fost doar o mână de oameni, dar şi nechemată, a fost femeia care a îngrijit-o şi a vegheat-o pe mama în ultimii ani. „Mă primiţi lângă doamna?”

În capela rece şi vara, „Stâlpii” şi „Panihida” le-au săvârşit doi roboţi, rapid, concret, la obiect.

De două zile faţa mamei mă şochează. Are un râs crispat în stânga gurii, exact ca atunci când trăia. Când o tulbura cineva îi apărea rictusul. Riposta prompt şi cu energie. Cred că în capela de la Ghencea dorea să nu-i uităm ultima supărare. Eu am priceput, şi până dincolo de moarte îmi va fi neiertat să uit.

La mormânt aştept s-aud: „Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţa: spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi. (Psalmul 50, 8). Dar preotul şi dascălul erau departe. Şi pe când groparii potriveau placa de beton în groapă, mama se bucura că pleacă, ieşise soarele şi-au început să se încălzească mormintele.

…Sora mea nu a venit din Italia, nu a găsit bilete la avion.

*

Duminica, în ultima zi a anului 2017 şi înainte de Te-Deum, mi-a murit duhovnicul, părintele Cassian Petruş-Nifon. În 91 de ani de viaţă a avut timp să se sacrifice pentru patrie, pentru ortodoxia română, pentru necăjiţi, pentru cei dragi. Şi-a pierdut cel mai bun prieten, dar    i-a crescut copiii şi cu mama lor a trăit în duhovnicie.

La căpătâiul lui au slujit 22 de preoţi. L-au îngropat în cimitirul de la Fundata, un document istoric cât timp mai vorbeşte despre fiinţe prigonite până la un domiciliu obligatoriu, un ţăruş, o cruce, o fântână…  Azi, lacul şi nesimţirea împing oasele morţilor spre satul care şi-a schimbat în bine faţa…

*

În ianuarie, după ce Tudose n-a înţeles din idila cu ministrul Carmen Dan că femeia e eterna poveste şi nici nu ştii cine este, Dragnea a şters podeaua cu înălţimea lui în numele partidului care vrea binele poporului. A contat şi faptul că Tudose, un om onest, devenise în raport de Curtea Regală, un gică-contra republican.

Aşa se face că am trăit s-o văd şi pe-asta: adică pe Vasilica Viorica Dăncilă, ot Teleorman, via Bruxelles, femeia cu privire de gagică în excursie, propusă prim-ministrul României!!!

Semnalez editorialul lui Liviu Avram din cotidianul naţional „Adevărul”, miercuri, 17 ianuarie 2018: „Ziua în care PSD a zis aşa: Dulce Românie, tare proastă mai eşti!”.

Răzvan Ciucă

Slobozia, 2018, ianuarie 24,

La Sărbătoarea Unirii Principatelor Române

Raspunde

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Please type the characters of this captcha image in the input box

Va rugam introduceti caracterele de verificare

Citește articolul precedent:
Anunț finalizare proiect „Achiziția de echipamente și dotări în cadrul societății CARTARE AGROCHIMICA SRL”

  Societatea CARTARE AGROCHIMICA SRL anunță finalizarea activităților proiectului cu titlul „Achizitia de echipamente si dotari in cadrul societatii CARTARE...

Închide