ÎNTRE OGLINZI ȘI AMINTIRI

POVESTE DINTR-O ZI DE TOAMNĂ

Plouă în Gura Văii. În odaia mare a casei vechi cu prispă, bătrânul împroprietărit de generalul Averescu şi încă membru CAP parcă trage să plece cu patul de lemn în spinare. O masă la fereastră, pe ea o farfurie cu pufuleţi, un scaun, iar lângă pat, pe perete, o scoarţă de lână cu pomul vieţii şi privighetori. „Bâtule, îmi vinzi scoarţa?”. „Nu!”. De ce?”. „Rămân singur?!?”. „Am un şoricel, urcă-n pomi, vorbeşte cu privighetorile şi mă priveghează. Pe peretele gol nu poate urca. De-aia nu-ţi dau scoarţa, rămân singur!”. Privesc pe fereastră. Plouă cu glas răguşit de talangă.

În curte, fata bătrânului iese din casa cea nouă şi dă de mâncare la orătănii. Când ajung la poartă, mă întreabă: „V-aţi înţeles?”.

La câtă etnografie ştiam pe atunci, scoarţa-mi plăcuse (era şi prima mea achiziţie de muzeograf !). Ţesută înainte de Primul Război, în Prahova, avea surori la Muzeul din Ploieşti, în colecţia lui Papa Simache.

Peste un timp, după ce am întocmit „Raportul de deplasare” şi „Referatul de necesitate” (deh, birocraţie instituţională), i-am dus bătrânului, în locul scoarţei, un covor de iută. Pe bătrân nu l-am mai găsit acasă, plecase. Lăsase scoarţa împache-tată în ziare…

În anul 1971, toamna, în Gura Văii ialomiţene am primit botezul de muzeograf. 40 de ani am arat cu acelaşi plug în acelaşi ogor. N-am privit niciodată îndărăt…

Slobozia, august 2012

 

ÎMPLETIŢI ÎN ACEEAŞI PÂINE

La Ulmu, nea Ioniţă era om de serviciu la Sfat şi bărbat de casă. Dădea bine cu sapa, făcea vin de buturugă, scotea peşte din Mostiştea, lipea casa cu aliceală în crivăţ şi punea cu dosul degetelor flori pe cuptorul de pâine. În lada de zestre nevasta ţinea trâmbe de pânză pentru pomenire. Nu ştiu de ce, dar nevasta s-a dus, şi până la slobozirea sărindarelor lada a rămas goală. De pe atunci, nea Ioniţă făcea pâine în locul nevestii. Avea un panacop scobit din salcie, cu cinci găvane, ca pentru prima înmulţire a pâinilor. În primul găvan punea două şuviţe împletite din aluat, mă privea, îşi pomenea nevasta şi punea pistornicul ca o căpităneasă. De-l întrebam de ce, îmi zicea: „D-aia. Suntem împletiţi în aceeaşi pâine.”

Şi a trecut o vreme. Umblam prin ţară ocrotit de Dumnezeu, să fac cu lucrurile din bătrâni „Casa Pâinii”. Mai târziu, cu pistornice, va fi chiar Muzeul Naţional al Agriculturii. Plecasem cu un autobuz borţos şi ştirb de la Pomi, de pe Valea Someşului, cu Traian Groşan şi Vasile Filip, amândoi electricieni şi pictori naivi, şi despre care, cândva, sunt dator să scriu. Era o vreme pestriţă, ploua şi ningea, anul se sfârşea pe plaiurile lui Pintea Viteazul. Traian şi Vasile, cu izmenele suflecate, m-au trecut pe umeri prin apa de frig a Berinţei. („Să nu te îmbolnăveşti, cine mai face Muzeul?”) M-am simţit împărat.

Am ajuns la o casă, şi acolo stătea o femeie care învăţase carte la strana bisericii. Tocmai terminase de citit „Mizerabilii” lui Victor Hugo. Avea şi un difuzor, asculta ştiri, auzise şi de mine şi de ce umblu eu prin lume. Era informată. Şi am întrebat-o ce înseamnă funia împletită din stejar de pe stâlpii porţii curţii. Nu mi-a tălmăcit nici că e funia timpului, nici că e sânul lui Avraam. Mi-a răspuns: „Noi, românii, suntem împletiţi în aceaşi pâine”.

Slobozia, septembrie 2012

 

COVOARE ŢĂRĂNEŞTI

Motive, simboluri, analogii

De la Mostiştea la Călmăţui, de la Călăraşi la Ruşeţu de Buzău, cu o largă extensie de excelenţă pe Valea Ialomiţei, majoritatea covoarelor ţărăneşti (scoarţe) sunt ţesute în două iţe rar în patru, cu urzeala din bumbac sau lână şi cu bătaia din lână. Se regăsesc strânse în colecţii publice sau particulare din România. La Muzeul Judeţean Ialomiţa se află o splendidă colecţie, exemplarele provenind îndeosebi din satele de moşneni de pe Valea Ialomiţei sau din cele de ohabnici dinspre Dunăre şi Baltă. Exemplare valoroase sunt conservate la Muzeul Naţional al Agriculturii de la Slobozia, dar şi la Muzeul Dunării de Jos din Călăraşi. Cât am trudit să le adun…

Ne aflăm în faţa unei arte geometrizante, specifice populaţiei agrare, cu un repertoriu de ornamente–simboluri care codifică o mitologie, o existenţă, o fire.

Distingem, mai întâi, scoarţele în romburi. Motivele rombului cu contururi în trepte, dinţat sau crenelat, adesea sub formă de romburi concentrice, aparţin fondului artistic străvechi al ţesăturilor. Astfel, în decorarea ţesăturilor egiptene din sec. V-VII se întâlneşte frecvent rombul în trepte, ca şi în fragmentele de mătase descoperite în necropolele de la Antione şi Achim.

Motivul rombului în scări, este prezentat pe broderiile bizantine, supravieţuieşte până astăzi în covoarele şi chilimurile orientale din Anatolia şi Caucaz, alături de celelalte variante ale rombului concentric. La noi, rombul devine „roată valahă”, iar scoarţele, concepute în acest sistem ornamental, devin „naţionale”. Ţărăncile botează motivele covoarelor cu nume din lumea lor: „suvelniţe”, „brazi”, „stele”, „raci”, „fluturi”, „valuri”, „pistornice”…

În sate s-au ivit adevărate ateliere de creaţie, izvodire de scoarţe cu motive admirabil stilizate, cu surprinzătoare efecte de op-art, cu combinaţii de galben, roşu, verde, albastru şi alb, care, incluzând analogii şi contraste, adecvate pentru tratamentul decorativ şi pentru planurile largi de culoare. Compoziţiile sunt în general deschise (doar câteva scoarţe sunt în chenare), reluând ritmic un modul (vargă aleasă-vargă mută), ceea ce corespunde psihologiei şi culturii oamenilor de la câmpie, naturii specifice (în sensul în care se poate vorbi de o relaţie a oamenilor cu „fructele pământului”).

Scoarţele de lână din Câmpia Bărăganului mărturisesc preferinţa locuitorilor pentru culoarea galben. Poate că este vorba de înclinaţia metafizică a omului de la câmpie. S-a mai spus că, în tratamentul plastic, galbenul este o piatră de încercare (Petru Comarnescu). Pentru a opera cu această culoare, îţi trebuie har şi îndestulătoare experienţă. Asocierea, prin asemănare sau contrast, a celorlalte culori subliniază relaţia enunţată (performer – „fructele pământului”) şi întăresc observaţia pictorului Manet care constată că, în natură, există, înainte de toate, culori şi arii de culoare…

Covoarele Bărăganului, ţesute „sub raze de soare”, amintesc de o frază dintr-o mitologie subiectivă. „Nimic nu-i mai firesc acum decât dragostea ce-o datorăm câmpiei”.

Slobozia, septembrie 2012

 

PÂINE PENTRU TOŢI

Într-o poveste a pâinii, salvatoarea eroului, în luptă cu balaurul, este chiar pâinea sa de cununie („colacul mirelui”). Dând pildă îndelungatului său martiraj, îndurat cu răbdare, pâinea îi spune balaurului: „Şi am îndurat tot. Îndură şi tu !”. Iar balaurul crapă de ciudă…

Să înduri până la suferinţă e mai mult decât să rabzi chiar îndelungat. Te apropii de tine însuţi, dar trebuie să ştii de ce. Sfârşeşti, dar trăieşti şi te întorci în locul de unde n-ai plecat.

Pâinea nu este numai pâine, este simbolul vieţii şi al lucrării oamenilor, al fericirii sau al disperării lor. Pâinea este frica din dragoste. Poartă cununa muceniciei. „Adevărat, adevărat zic vouă dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ nu va muri, rămâne singur, iar dacă va muri, aduce multe roade” (Ioan 12, 24). Apoi, de la supliciul suferit la moară, până la scoaterea sa din cuptor („moarte care dăruieşte viaţă”, Bernard Dupaigne, Pâinea, Ed. Messidor, Milan, 1987) şi la sacrificiul frângerii sau tăierii ei pe masă sau la proscomidiar, e un Timp de martiraj, măsurat foarte scurt şi repetabil, „cât vine mama de la moară” (Geta lu Vasile, 62 ani, din Ostrov, 2011 ).

*

Sute de milioane de oameni sunt lipsite de pâine. Cât de liniştită ne este viaţa? Câţi, din lumea pe care o cunoaştem, mănâncă atunci când le este foame?

În 87, după „Congresul Romaniştilor” ţinut la Universitatea „Albert Ludwig”, din Freiburg im Br., am plecat cu autostopul la Ulm, chitit să văd Muzeul Pâinii (vestitul „Deutsches Brot Museum”). Am ajuns târziu, ploua, era în octombrie şi nu prea frig. Noaptea m-am adăpostit pe treptele unei biserici luterane. Nu mult, că am fost „luat” şi condus la un azil al Crucii Roşii. Am primit o pâine şi un pat. A doua zi am ajuns la Muzeul iniţiat de Arthur Segal, un evreu născut în veacul trecut la Iaşi. La intrare – n-am să uit niciodată!- un tablou semnat de el: „Pâine pentru toţi”… Mi-am scos fărâma de pâine rămasă-n geantă şi am servit micul dejun…

Domeniile Ostrov, 3 octombrie 2012

 

Cu „Renaștere prin Liturghie” și povestirile de azi mi-am început suflarea de scriitor în „Obiectiv”, Călărași. Îi sunt recunoscător domnului director Marius Lotrea.

Răzvan Ciucă

Slobozia, 2018, iulie,

înaintea Duminicii a 6-a după Rusalii

Raspunde

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Please type the characters of this captcha image in the input box

Va rugam introduceti caracterele de verificare

Citește articolul precedent:
Solicitarea Prefecturii de anulare a unei hotărâri a Consiliului Local Călărași a fost respinsă de Tribunal

În data de 8 iunie a.c., Primăria Municipiului Călărași anunța faptul că tratamentele de dezinsecție, dezinfecție și deratizare, programate a...

Închide