MĂRTURII „DIN GURA LEULUI”

Am  împrumutat de la părintele Paul atât cât să plătesc cartea lăsată în păstrare în pangarul Mănăstirii Dervent, Moartea şi doliul: o teologie a nădejdii, autor Pr. Filoteu Faros, traducere din limba greacă de Pr. Victor Manolache, Editura Sophia, 2012, Bucureşti.

Mulţumit, în drum spre Slobozia, am făcut un popas la Crama din Ostrov, cât să le spun prietenilor la mulţi ani, apoi am trecut Dunărea la o vâslă de pescăruşi şi departe de iarnă. Se isprăvea un an, ultimul din 66 cât adunasem, anul în care, în Postul Paştelui, văzusem Zăpada de Miercuri, iar mai târziu cu o lună aveam să scriu cronica unei morţi de principiu… Atunci, în mai, făcusem infarct de inimă rea. Pe când medicul se ostenea să-mi pună un stent eu gândeam la monahul Natanail din Nesfinţii sfinţi ai arhimandritului Tihon. Bătrânul vistiernic refuza să i se pună un stimulator cardiac: „Lăsaţi-mi sufletul să plece când îi va veni ceasul”. Eu însă aveam multe socoteli neîncheiate şi începusem să simt durerea despărţirii de mine. Da, auzisem la o predică, că moartea este cheia care deschide poarta vieţii, dar în clipele acelea îmi doream nespus să amân măcar o zi răsucirea cheii. Pe masa de lucru a doctorului Bogdan am înţeles că moartea în sine nu vine niciodată de la Dumnezeu, ci din răul care este lăsat nesupravegheat în lume …

Mi-am reamintit de acestea şi de multe altele asemuitoare în viaţă, suferinţă, durere, tânguire, despărţire, doliu, stări care păzesc omul viu de nesimţire, pe când m-a izbit vestea tragediei din Apuseni.

Aşadar, la Cluj, o femeie de 62 de ani devine pricină de întristare. Avea nevoie de un transplant. Nu a contat că doctorii i-au socotit un sfârşit în scurt de zile, femeia în sine, sunt sigur, dorea şi era chiar convinsă că va supravieţui. Luaţi aminte! Omul secolului al XXI-lea „se străduieşte să îndepărteze moartea din realitatea vieţii, cu speranţa că va risipi această enigmă înşelătoare finală şi că va găsi soluţii tehnologice pentru toate problemele, neexcluzând-o şi pe cea a morţii, cu propunerea ca scopul principal al medicinei să fie amânarea morţii. Nu se vorbeşte despre moartea oamenilor reali, ci despre moartea bolii prin transplant şi prin alte metode tehnice”. (Faros, pp.52-53). Se uită însă uşor un adevăr din teologia populară a morţii: moartea este universală şi inevitabilă!

Pentru femeia de la clinica din Cluj, şapte oameni (cifră fatidică în tradiţia creştină, este numărul comun al semnelor şi virtuţilor cardinale şi semnifică răzbunarea) s-au urcat într-un avionaş. Dincolo de nori gheaţa a rânjit pe aripi. Pilotul a dat să fugă pe munte, neascultătoarea pasăre a scuturat crengile de omăt şi apoi s-a înfipt cu ciocul în ţărâna albă dintre brazi. În chinuri, împuţinaţi de durere, au murit doi oameni: Adrian Iovan, 55 de ani, „pilot de soi”, învins doar de „Chemare” şi „Sistem”  (versuri de Romaniţa, a doua soţie a celui blestemat, creatoare de modă până şi la înmormântare); şi Aura Ion, 23 de ani, studentă la Medicină militară, înscrisă voluntar pe lista de sacrificiu (vezi aşezarea în avion, în spatele pilotului, bizară rânduială a morţii). Nefericita, care „iubea iubirea” – îi numea firea la mormânt o colegă de facultate – avea lacrimi îngheţate pe obraz. Doar Sfântul Ioan Gură de Aur ar fi ştiut dacă lacrimile erau din durere ori ca semn, pentru părinţi şi fraţi, că pentru ea şi pentru Iovan nu mai exista nicio nădejde de salvare. Moartea lor a fost o rană pentru patrie, cum ar fi spus Sfântul Vasile cel Mare (Epistola 6 către Nectarie cel împreună-pătimitor cu mine, EPE, vol.2, pp. 350-351).

Ce a urmat, ştie o ţară întreagă: „Sistemul nu a reacţionat – semnalele plecate din disperare dinspre epava avionului s-au pierdut la prima vamă a văzduhului – până când, din omenie, trei bărbaţi din Ţara Moţilor, fraţi cu biblicul Abel, au ajuns pe seară-n poieniţă salvând copilotul schilodit şi patru medici. Din puşcărie, nefericitul Gigi Becali vesteşte că în locul cu tristeţe, atunci când doliul va fi încheiat, va zidi o mânăstire, un loc al nădejdii într-o pajişte largă de flori: „Aşa cum toţi mor în Adam, la fel şi în Hristos toţi vor primi viaţă” (I Corinteni 15, 22).

Ca demult în Apus, la noi de-o vreme, morţile violente au parte de o mare publicitate. Dincolo de trăiri autentice şi multe acuze îndreptăţite la adresa „sistemului”, tragicul eveniment din Apuseni a creat prilejul şi unor îndelungate ostentaţii cosmetice şi retorice (la un local, probabil, la pomana pentru Iovan, cu naşul din prima căsătorie, cu lumea încuviinţând inertă discursul, cu neveste-n două colţuri, ca două file rupte dintr-un almanah, aminteau pelicule din Kusturica etc etc).

Durerea şi doliul, provocate de realitatea plecării în Ceruri înainte de vreme a celor doi, au schimbat în câteva zile filiera relaţiilor sociale. Nemulţumirile a mii de oameni, frustrările şi aşteptările înşelate de-a lungul unor guvernări mincinoase s-au polarizat în jurul tragicului eveniment. Incompetenţa şi nesimţirea autorităţilor au isterizat mulţimile. E semn rău, domnilor! Şi nu a trecut prea mult de când în Ţara în care brazii păltinaşi i-au fost nuntaşi Laurei, câinii l-au ucis pe Ionuţ, copilul de 5 ani!

Ion, tatăl studentei, TV Antena 1, Acces direct: „Sunt bătrân, dar n-am nici nume, n-am nici bani (…) Nu mai pot să lupt pentru copiii mei (…), îşi explică resemnat Ion un posibil abandon. „Eu mi-am dorit o viaţă normală, cu familia, nu doream să fim eroi (…) E plină ţara asta de eroi (…) La Revoluţie, 5 zile n-am venit acasă. Ani de zile m-am gândit de ce ne dădeau halviţă, cică era energizant, ne amăgeau ca să stăm acolo scut, pentru ei ”. Am trăit la „Revoluţie”, dar de halviţă muream şi nu ştiam.

Privesc chipul doctorului Zamfir. Realitatea morţilor din Apuseni i-a creeat o frică a propriei sale morţi. Atunci revăd chipurile moţilor care gustaseră iubirea Lui Dumnezeu, şi mă liniştesc. În iubire nu este frică.

Există în „Teologia nădejdii” un capitol: „Sentimentele vinovăţiei şi mâniei în stare de durere”, care se încheie cam aşa: „N-ar trebui să aşteptăm ca omul să-L iubească întâi pe Dumnezeu” (v. I Ioan  4,10,19).

Răzvan Ciucă

Slobozia, 2014,

Am scris înaintea Duminicii Întâmpinării Domnului

Raspunde

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Please type the characters of this captcha image in the input box

Va rugam introduceti caracterele de verificare

Citește articolul precedent:
Anunț finalizare proiect „Achiziția de echipamente și dotări în cadrul societății CARTARE AGROCHIMICA SRL”

  Societatea CARTARE AGROCHIMICA SRL anunță finalizarea activităților proiectului cu titlul „Achizitia de echipamente si dotari in cadrul societatii CARTARE...

Închide