OBSESIA

De peste zece ani, şi întotdeauna în Postul „Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel”, îmi fac vacanţele în familie la 2 Mai, satul unde s-au strecurat vilele peste costrei şi ciulini, între ruinele coloniei greceşti Callatis şi libertatea mimată de la Vama Veche.

Dimineaţa privesc marea de sus, din spatele curţii lui Floroiu, gazda, devenită-mi rudă, şi patronul Terasei „La Dinamo”.

Oglinda se clatină uşor, uneori are nuanţe de fucsia, alteori irizări de albastru electric. Departe, la ultimul deget de orizont, pluteşte parcă acelasi vapor pe care-l văzusem cândva la Marea Marmara.

Pe malul aglomerat de vile cu aroganţă, o potecă se lăţeşte în fiecare an. Mă feresc de câini cu un băţ, ocolesc cuminţenia din iarbă şi ajung la capătul potecii fredonând My way, melodia lui Frank Sinatra…

În noaptea de sâmbătă spre duminică, am avut un vis. Pe când îmbrăcam veşmintele la biserică, o voce ne-a sfătuit, pe mine şi pe părintele Dragoş, să pomenim doar morţii trecuţi pe foi cât o fereastră în ramă. Biserica unde slujim e mică, cât o corăbioară pe un lac, unde să încapă asemenea pomelnice?

Şi căutând noi un model de păstrare am dat peste o odaie în care, de câteva zile, lăsasem trei pâini de forma franzelei, în ţiplă, pentru muncitorii care îmi restaurau (pe gratis) obiectele adunate în vremea aceea pentru o expoziţie.

În odaie, pe masă, erau frimituri şi o singură pâine (de ce n-au mâncat-o?). Am scos pâinea din ţiplă şi am rupt un colţ. Era încă proaspătă şi dulce… Din celălalt capăt al pâinii a ieşit un şarpe. N-am reuşit să mă feresc, ne-am înfruntat un timp şi nu ştiu ce a fost până la urmă…

Doar cu o zi în minus, se împlinea un an de când „luat” din pat între pistoale, cu nisipul încă pe piele, am fost dus din vacanţa de la 2 Mai în capătul celălalt al ţării. Acolo, Dumnezeu şi o judecătoare de drepturi şi libertăţi mi-a stabilit destinul pentru o vreme… De atunci, tot văd un hârb de locomobil în aluatul de pâine, în nisipul plajei, pe cearceaf, la răscruce de drumuri…

*

În fiecare zi, Mioara mea duce sacoşele la plajă, urmându-l pe Radu care ţopăie în interiorul colacului umflat cu talpa piciorului.

Le merg pe urme fără să mă grăbesc. Dincolo de biserica ortodoxă, la intersecţia mare, pe un colţ de trotuar, sub un pom cu ramuri răzleţe, o mamă cu fata sa, sau două vecine, cine ştie, aşteaptă oarece clienţi, răbdătoare şi în fiecare zi până seara. Tăbliţa pe care scrie Cazare trece de la una la cealaltă. Când una ţine tăbliţa, cealaltă sparge seminţe.

La plajă ajungi pe uliţa cu multe şi de toate: de la scoici, corali şi gasteropode boite şi lipite pe suporţi de plastic, la căni de lapte imprimate cu femei despuiate, la  chiloţi şi prosoape cu palmieri, de la gogoşi şi cărţile de vară ale Editurii „Nemira”, la „Click” şi „România liberă”. Vânzătorii încearcă să-mi pună ghiocul la ureche. Nu mă feresc, mă las împins de curiozitate şi chiar cumpăr stele de mare şi Teologia bizantină, de John Meyendorff.

Cobor treptele dinspre artera comercială şi ajung pe cearceaf. De peste un deceniu, Maria păstrează acelaşi loc pe plajă. Lipseşte doar terasa unde beam bere şi mâncam „pui de baltă”. Au demolat-o, au rămas fragmente de pereţi cu flori. Radu, nepotul meu care a trecut în clasa a treia, priveşte spre liniile de şezlonguri cu umbreluţe. N-are, neapărat, pretenţii de confort şi, oricum, închirierea costă 15 lei pe zi. Şi când cumpără gogoşi cântăreşte preţurile: cu ciocolată, fără sau cu gem. Bunica sa, pe care o strigă Uila, notează zilnic cheltuielile, şi el ştie.

Anul ăsta nisipul e mai curat, intrarea în apă se face lin şi nu peste pietre, pe fundul apei se văd peştişori înotând. Departe, dincolo de malul înalt, canicula impune cod galben.

Privesc în jur. Unele femei chiar trebuie privite. Altele îmi amintesc de carpetele de altădată, din odăile de la ţară, cu personaje cusute în urma acului şi titluri moralizatoare: Viorica la plajă fumează. Acasă, ar fi rupt-o mă-sa-n bătaie. Restul turiştilor se perpelesc la soare şi au grijă de copii.

Aud o poveste, prietenul lui Radu a spart puşculiţa să-l plătească pe tatăl său să se joace cu el…

*

Culeg scoici şi pietre, nu chiar dintr-o obişnuinţă creată într-un deceniu pe acelaşi litoral, şi mă înfricoşez privind la duhul mării multiplicat în zeci de faţade extrase parcă din expresionismul german. Duhul scrie pe spuma valurilor întinse între „Puntea” lui Die Bruke şi „Călăreţul albastru” al lui Reiter…

Arunc din palmă capul de piatră cu ochii întredeschişi şi gura slobozind un vuiet. Nu vreau să mai văd Ţipătul lui Edvard Munch. De ce nu mai sunt pescăruşi? Poate că plaja e mai curată… Sun la Slobozia şi întreb dacă poşta a adus un plic de la Deva…

Spre prânz urc scara spre malul înalt. Pe trepte, totdeauna două fete. Vând codiţe împletite. Lăcrimez. Mă feresc de asocieri, dar de fiecare dată când mă aflu în faţa lor îmi stăruie o imagine mult reluată pe canalele TV: două tinere se încaieră într-un târg de rochii de mireasă cu preţuri reduse.

*

Seara aş fi vrut să ne plimbăm, ca odinioară, pe digul dinspre golful mic. Nu se mai putea. După zece ani, Andreea, nepoata, a ajuns în clasa a opta, n-a mai venit să se joace cu copiii în livada de la 2 Mai. Digul s-a sfărâmat, pescarii de undiţă şi-au risipit poveştile, iar noi, bunicii, suntem tot mai bătrâni…

Răzvan Ciucă

august 2015, miercuri

înainte de Adormirea Maicii Domnului

Raspunde

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Please type the characters of this captcha image in the input box

Va rugam introduceti caracterele de verificare

Citește articolul precedent:
Feteştiul are, în sfârşit, un Teatru, graţie lui Marius Gavrilă

Marţi, 15 septembrie a.c. Seară de vis... împlinit, atât pentru Marius Gavrilă, cunoscutul organizator de evenimente, cât şi pentru iubitorii...

Închide