OMILIE DESPRE SUFERINŢĂ

 „ Domnule părinte, v-am băgat morfină ca la canceroşi!”.

Se înnopta în Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi. Paramedicii de la „Smurd” încercau să mă trezească din groaza stricăciunii care mă cuprinsese. N-ar fi fost prima dată când încercam să învăţ că sănătatea trupului este un echilibru parţial şi provizoriu, o stare de mai puţină boală?!

De peste două săptămâni intrasem într-o criză lombară, bănuiam eu, deşi se contura, tot mai mult, o încercare sufletească . Încă pe picioare, la Ostrov începeam dimineaţa cu injecţii făcute la dispensarul comunal şi sfârşeam noaptea cu gemete în patul de la „Egreta” din Curtea dintre Vii.

Mă gândeam la Sf. Simeon Noul Teolog. În condiţia în care mă aflam, cu siguranţă bolnav, copleşit de teamă, nesomn, disperare întrezăream, totuşi, între două icnituri, că sănătatea este boala care nu se arată. Nu reperasem originea şi extensia bolii, nici eu, nici Maria, soţia liniştită să pătimească cu mine, nici doctorii pe care-i consultasem până la duminica de-atunci.

Stările de durere spre deznădejde prin care treceam sporeau zilnic. Simţeam că trupul se îngreunează şi sufletul se îmbolnăveşte.

„Domnule părinte…”. Doamna medic H., care mă cunoscuse pe la parastase, niciodată pe la veselie, socotea, probabil, că-mi făcuse un favor. Ţipa sau era categorică în exprimare?. „Doamna doctor, mă doare rău”.Teoretic, morfina trebuia să mă calmeze, aşa că de la spital acasă am plecat cu taxiul şi am ajuns în pat sprijinit de Maria. Am dormit până dimineaţa, pe la 6, apoi coşmarul a reînceput. Coapsa, genunchiul, mai ales fluierul piciorului stâng, parcă erau tăiate cu fierăstrăul.

*

Maria mă veghea noaptea, ziua îmi căuta scăparea pe internet. Aşa am ajuns, cu maşina vecinului şi prietenului nostru Mitică Soare, la Bucureşti, pe Griviţa, la Hyperclinica Medlife. Era într-o vineri începută cu ceaţă, cu vânt, cu ploaie decupată dintr-un decor de sinucigaşi. Cu ani în urmă, dintr-un bloc de dincolo de linia autobuzelor, l-am dus la groapă pe Paul, unul dintre cei mai buni prieteni pe care i-am avut. Acum un an, din aceeaşi clinică, pleca spre moarte un alt apropiat al meu, Mihai, epitropul bisericii pe care am rectitorit-o şi unde slujesc şi azi…

Pentru mine, nevoia de RMN (Rezonanţă Magnetică Nucleară ) devenise nevoia de aer şi apă. De durere mă chircisem pe un scaun. La ghişeu, pe  pro-pria-i răspundere (?!), Maria completează lista bolilor de care avusesem parte în viaţă. Acum trei ani, la Constanţa, tot la un spital de urgenţă, după infarctul suferit la  Ostrov, mi s-a implantat un stent. Din metal, din ce altceva? era important pentru ce urma să se întâmple. Doctorul, care făcuse intervenţia, trebuia să confirme, cu parafă şi semnătură. Altfel, accesul la RMN – AAA ar fi deschis calea spre moarte…

Ajuns acasă m-am umplut de calmante. Apoi am redeschis cartea lui Jean-Claude Larchet, Teologia bolii (Ed.„Oastea Domnului”,Sibiu, 2005): „Dumnezeu n-a făcut nicidecum moartea” (Sf. Vasile cel Mare, Omilia:  Dumnezeu nu este pricinuitorul relelor, 7, 345 A).

A doua zi, răvăşit de suferinţă, ajung totuşi la Moşii de iarnă. În biserică, o mulţime pomeneşte morţii în jurul colivelor cu lumini de ceară şi a sticlelor de vin.

Am mai învăţat că la început mulţimea nu a cunoscut suferinţa, boala, durerea, şi că „Dumnezeu a zidit toate lucrurile spre viaţă şi făpturile lumii sunt făcute spre a fi izbăvite, între ele nu este sămânţă de pieire” (Larchet, pp 18-19; Int. Solomon 1, 13 – 14).

*

Încep Săptămâna brânzei la Spitalul de urgenţă din Slobozia. Tomografia nu costă 400 de lei, ci doar 100 . Depinde şi cât eşti de atent atunci când ţi se taie chitanţa. Cât priveşte tomografia de la Slobozia, aveam să mă amuz la Bucureşti, la Spitalul de urgenţă Floreasca, după primul „consult” al doctorului Barba (un tânăr armân care-şi caută identitatea între Muscopolea şi Viena, via Bucureşti/Dor di cărvănar;- Dorlu Armânului!).Tomografia avea o iconografie inspirată din 1001 de nopţi. De pildă, o scenă din registrul median înfăţişa un sultan care aştepta cele două lebede care-l flancau să se transforme în cadâne…

*

Spitalul Floreasca pare un turn dat de Dostoievski în ascultarea stareţului Zosima: „Fiecare dintre noi este vinovat în faţa tuturor, pentru toţi şi pentru toate”. Să-i socotim aici şi pe pacienţi şi pe doctori, să-i socotim pe toţi dintr-un spital curat, bine gospodărit, cu icoane pe pereţi din sinaxarul ortodox.

Spiritualitatea ortodoxă a inclus în tradiţia sa de rugăciuni acest sentiment de responsabilitate colectivă faţă de nenorocirea care-l loveşte pe altul, una dintre formele acesteia fiind boala (Cf.Sf.Marcu Ascetul, Dispută cu un scolas-tic ; Larchet, p. 43).

Nenorocirile nu sunt legate numai de păcatele celor loviţi de ele (peste 18 oameni, la fel de păcătoşi ca cei din Ierusalim, s-a surpat turnul în Siloam), ci de păcatele omenirii întregi. „Păcatul – zice Sf.Ioan Hrisostom în Predici despre pocăinţă, VII, – este cauza tuturor relelor (…), cauza tuturor suferinţelor de nevindecat care vin asupra noastră din toate părţile”. Şi tot Sf. Ioan Hrisostom (Omilii despre Ana, 1,2 ) scria: „Dumnezeu nu a îngăduit boala pentru a ne coborî, ci pentru că a vrut să ne facă mai buni, mai înţelepţi şi mai supuşi voinţei Sale, ceea ce este temeiul a toată mântuirea”.

*

Pe holul de la etajul IV al spitalului Floreasca, ţintuit într-un scaun –aştep- tare, aproape orb, aproape surd, aproape mut, pe când internarea nu se zărea iar accesul la RMN devenise o himeră, începusem să înţeleg că mă aflam într-o mare încercare pentru care aveam nevoie de răbdare. Gândurile se duceau la Lazăr, la săracul plin de bube, la Iov…

Dumnezeu nu lasă niciodată pe om fără ajutor! În ziua de-atunci, El m-a ajutat de trei ori.

Moartea Alexandrei Cristina, vrednica noră a celebrului profesor, agricul-tor şi ministru Aurelian Pană, mă împuţinase. Un sfert de veac ne-am ţinut aproape. Pe când trăia Vlădica Damaschin, cu răposata şi bărbaţii din familia sa, Alecu de la Zurich şi Aurel de la Santander (Spania), am semnat actul de naştere al mănăstirii „Sfântul Pantelimon” de la Frăţileşti. Altădată, îmi dăruise , pentru Muzeul Agriculturii, printre multe alte mărturii despre agricultura veche a României, geamantanul cu care socrul ei, Aurelian Pană, adusese din S.U.A. în Ţară sămânţă de porumb de elită. Altădată mi-a dat tot vinul primit de la via lor din Valea Călugărească pentru nunta fetiţei mele, Ruxandra. Miercuri, 2 martie, la rugămintea familiei am ţinut necrologul.

S-a întâmplat ca în capela de la Belu ortodox, la căpătâiul Cristinei, să-i stea o veche prietenă, Vivien, sora doctorului Adi Cristescu, un profesionist eminent, cultivator al bunei măsuri, fondatorul Secţiei de neurochirurgie de la Floreasca. Profesorul murise în putere şi neaşteptat : stop cardiac! Îmbrăcat în halatul imaculat al neuitării, Doctorul păşeşte atent între patul suferinţei şi masa de operaţie. Uneori răspunde la telefon şi rezolvă urgenţe…

Dumnezeu lucra pentru binele meu cu Alexandra Cristina. De 8 Martie, doctorul Barba i-a făcut Mariei un „cadou”: internarea mea în spital, salonul 441. (Ce potriveală! Ca dinamovist mă aflam la o privire de umbrele fraţilor Nunweiller şi de cursele lui Pârcălab…)

Dr. Barba îmi încurajează nevasta: „Doamnă, rămâne să aduceţi dovada compatibilităţii stentului soţului dvs pentru RMN 1,5 T ”.

*

În agenda mobilului meu se păstra un număr pe care nu ştiu de câte ori am vrut să-l şterg. Sunam medicul care îmi semnase scrisoarea medicală, îmi răspundea invariabil asistenta : „Doamna e plecată, reveniţi”. Dacă nici acum nu funcţiona apelul, eram obligaţi să plecăm la Spitalul de urgenţă Constanţa. A încercat Maria: doctorul Bogdan Mut, cel care mi-a pus stentul, era la… Constanţa! Într-un ceas am avut dovada „compatibilităţii” stentului pe care-l port cu „RMN – 1,5 T ”. Rânduiala lui Dumnezeu . . .

*

Încă pe hol, înfipt în acelaşi scaun – aşteptare, eram parcă stăpânit de „duhurile răutăţii de sub cer”.

Înainte de declanşarea crizei apucasem să citesc „153 de mărturii. Vinde-cări minunate şi ajutor binecuvântat ale Sfântului Tihon din Zadonsk, Episcopul de Voronej şi Eleţk”, Ed. Gumelniţa, Galaţi, 2013) :

Ex. :„Tânăra săteancă Elena Ivanova Pletneva, din satul Dolgov, judeţul Dankov, gubernia Riazan, la vârsta de 16 ani a declarat sub jurământ că (…) i s-au îmbolnăvit picioarele (…) genunchiul stîng îi era chircit (…) a atins racla (Sfîntului Tihon) (…) a plecat pe picioarele ei (…)”; „Ţăranul moşierului Lev Lvovici Karbonev, din satul… judeţul… pe când  se culegeau grânele (era în zi de duminică) (…) a căzut din căruţă şi s-a lovit tare (…), s-a atins de moaştele Sf. Tihon (…)”.

Încovoiat de durere, cu capul plecat spre genunchi, gândeam la o vindecare minunată, una din cele 153… Simţeam în inimă că El mă îndemna să-i cunosc răbdarea, chiar prin suferinţa trupească : „Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi” (v.Larchet, p.78, nota 85).

Ridic puţin capul. Pe trepte cobora celebrul chirurg Ioan Lascăr. Ne ştiam bine din copilărie. Mama se spovedea într-o vreme la tatăl său, preot. Ne întâlneam când şi când la câte un eveniment. Îi spun că sunt căzut în dezordine, că mă aflu într-o grea încercare. Tocmai ce un şef de la RMN mă tăiase de pe lista de aşteptare…

La RMN am ajuns pe seară, după încă o infiltraţie cu calmante. Mi-era frică, foarte frică. Dacă doctorul de la Constanţa a apreciat greşit natura stentu-lui?

Citisem – şi nu cu mult timp în urmă – că boala e o corecţie pe care Dumnezeu i-o aplică omului din pricina păcatelor sale. Dar tot nu înţelegeam paradoxul, anume că boala trupului devine, prin Rânduiala dumnezeiască, un leac de tămăduire a sufletului. Mă gândeam la femeia păcătoasă („Credinţa ta te-a mântuit”), la orb, la lepros… Mă îndoiam de mine, de credinţă?

La RMN intri ca într-un tunel. Pe parcurs te înfioară două registre de zgomote: vuietul morii cu valţuri şi vuietul bombardierului urcând deasupra pla-fonului de nori. Uitasem de moara blestemată din satul de lângă Topleţ şi de zborul de deasupra Vietnamului…

Diagnosticul, după RMN, a devenit clar: hernie de disc. Dacă Ioan Lascăr ar fi coborât cu liftul?

Ascultările cu stetoscopul şi radiografiile indicau o floare la plămâni. Operaţia trebuia amânată. Trei zile am aşteptat să ajung la tomograf. Ziua şi noaptea mi se făceau perfuzii cu calmante. A patra zi aflu că „floarea” se infirmă iar „grădina” este curată!

Marţi, 15 martie, 2016. Cu trei ani în urmă , în seara Canonului cel Mare, starea a doua, am primit semnul zăpezii murdare. Exact peste o lună am făcut infarct.

Am intrat în sala de operaţii. Stau pe un scaun de lângă o uşă, despuiat, cu un simulacru de halat pe umeri. Încă puţin şi urc pe masa de operaţie închinându-mă în sine: „Stăpâne atotţiitorule, doctorul sufletelor şi al trupurilor (…) Tinde braţul Tău cel plin de tămăduire şi de  doctorie (…)”. Am adormit. Peste o vreme m-am trezit pe un hol lung. Dincolo de hol mă aştepta Maria.

Răzvan Ciucă

Slobozia, 2016, martie

înainte de Duminica Sfintei Cruci

Raspunde

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Please type the characters of this captcha image in the input box

Va rugam introduceti caracterele de verificare

Citește articolul precedent:
Anunț finalizare proiect „Achiziția de echipamente și dotări în cadrul societății CARTARE AGROCHIMICA SRL”

  Societatea CARTARE AGROCHIMICA SRL anunță finalizarea activităților proiectului cu titlul „Achizitia de echipamente si dotari in cadrul societatii CARTARE...

Închide