De la Mostiştea la Călmăţui, de la Călăraşi la Ruşeţu de Buzău, cu o largă extensie de excelenţă pe Valea Ialomiţei, majoritatea covoarelor ţărăneşti (scoarţe) sunt ţesute în două iţe (rar în patru), cu urzeala din bumbac sau lână şi cu bătaia din lână. Se regăsesc strânse în colecţii publice sau particulare din România. La Muzeul Judeţean Ialomiţa se află o splendidă colecţie, exemplarele provenind îndeosebi din satele de moşneni de pe Valea Ialomiţei sau din cele de ohabnici dinspre Dunăre şi Baltă. Exemplare valoroase sunt conservate la Muzeul Naţional al Agriculturii de la Slobozia, dar şi la Muzeul Dunării de Jos din Călăraşi. Cât am trudit să le adun…
Ne aflăm în faţa unei arte geometrizante, specifice populaţiei agrare, cu un repertoriu de ornamente-simboluri care codifică o mitologie, o existenţă, o fire. Distingem, mai întâi, scoarţele în romburi. Motivele rombului cu contururi în trepte, dinţat sau crenelat, adesea sub formă de romburi concentrice, aparţin fondului artistic străvechi al ţesăturilor. Astfel, în decorarea ţesăturilor egiptene din sec. V-VII se întâlneşte frecvent rombul în trepte, ca şi în fragmentele de mătase descoperite în necropolele de la Antione şi Achim.
Motivul rombului în scări este prezentat pe broderiile bizantine, supravieţuind până astăzi în covoarele şi chilimurile orientale din Anatolia şi Caucaz, alături de celelalte variante ale rombului concentric. La noi, rombul devine „roată valahă”, iar scoarţele, concepute în acest sistem ornamental, devin „naţionale”. Țărăncile botează motivele covoarelor cu nume din lumea lor: „suvelniţe”, „brazi”, „stele”, „raci”, „fluturi”, „valuri”, „pistornice”… Ne aflăm în adevărate ateliere de creaţie cu motive admirabil stilizate, cu surprinzătoare efecte de op-art, cu combinaţii de galben, roşu, verde, albastru şi alb, care, incluzând analogii şi contraste, se dovedesc adecvate pentru tratamentul decorativ şi pentru planurile largi de culoare. Compoziţiile sunt în general deschise (doar câteva scoarţe sunt în chenare), reluând ritmic un modul (vargă aleasă-vargă mută), ceea ce corespunde psihologiei şi culturii oamenilor de la câmpie, naturii specifice (în sensul în care se poate vorbi de o relaţie a oamenilor cu „fructele pământului”).
Scoarţele de lână din Câmpia Bărăganului divulgă preferinţa locuitorilor pentru culoarea galben. Poate că este vorba de înclinaţia metafizică a omului de la câmpie. S-a mai spus că, în tratamentul plastic, galbenul este o piatră de încercare (Petru Comarnescu), că, pentru a opera cu această culoare, îţi trebuie har şi îndestulătoare experienţă. Asocierea, prin asemănare sau contrast, a celorlalte culori subliniază relaţia enunţată (performeri – „fructele pământului”) şi întăresc observaţia pictorului Manet care constată că, în natură, există, înainte de toate, culori şi arii de culoare… Covoarele Bărăganului, ţesute „sub raze de soare”, amintesc de o frază dintr-o mitologie subiectivă: „Nimic nu-i mai firesc acum decât dragostea ce-o datorăm câmpiei”.
Notă
Cititorule, despre acest subiect nu-i rău să citeşti, în volumul IV, „Ialomiţa”, 2003 – 2004”, p.489-492, articolul meu „Covoare ţărăneşti din Câmpia Bărăganului – motive şi simboluri”.
Răzvan CIUCĂ
Slobozia, septembrie 2012
