În ciuda presiunilor şi ameninţărilor regalităţii maghiare sub ultimii arpadieni (sec. XIII), ba chiar a întemeierii unei episcopii cumane (1228), păstorită de Teoderic, monah aparţinând ordinului dominican ( a se vedea planurile ungare şi papale în părţile Cumaniei şi ale Severinului), ţinuturile nord-dunărene nu au renunţat la ortodoxie şi au rămas legate prin relaţii religioase şi politice cu Bulgaria asenidă şi cu Dobrogea bizantină, inclusă, şi nu doar formal, în Paristrionul imperial al sec. X-XII/XIII (R. Theodorescu, op. cit., p.172-173). În acest sens, este de luat în seamă epistola din 14 noiembrie 1234 scrisă din Perugia de către Papa Grigore al IX-lea către principele Bela al Ungariei, cel care patronase înfiinţarea episcopiei catolice din Moldova meridională. Papa se arată îngrijorat de „nişte neamuri ce se numesc vlahi” şi care, deşi pretind a ţine religia creştină, au alte rituri şi obiceiuri decât cele considerate „ortodoxe” de către papalitate. Aceiaşi „vlahi” dispreţuiau biserica romană, refuzând chiar sfintele taine de la episcopul cumanilor, ba chiar propuneau proprii „episcopi” de religie ortodoxă („falşi episcopi”, pentru papa Grigore al IX-lea). Ipoteza că ne-am afla în faţa unor episcopi hirotonisiţi în ţaratul asenid, poate la Târnovo, se bizuie pe fapte concrete, ca cele arătate mai sus (R. Theodorescu).
Chiar dacă în veacurile XIV şi XV misionarismul şi ierarhia catolică pierdeau teren în sudul Moldovei, în părţile apusene ale Dunării de Jos, la Severin, clerul catolic – îndeosebi cel franciscan, foarte activ după invazia tătară (1241) – a fost pretutindeni prezent, în Dobrogea de nord şi la gurile Dunării, îndeosebi prin călugări şi chiar negustori italieni. Reacţia ortodoxiei de la nord de Dunăre nu rămâne aşteptată. În veacurile XIII-XIV, ea se organizează statal şi bisericesc, menţinând intacte legăturile tradiţionale cu sudul dunărean şi Balcani până la Constantinopole.
Ucisă de barda tatălui său, Filofteia, strălucind în dumnezeiască lumină, şi-a lăsat trupul greu spre mutare. La Târnovo, ascultă rugăciunile de dezlegare ale Arhiepiscopului venit „împreună cu cei mai mari cetăţeni şi din popor”. „Apoi, (ierarhul n.n.) cunoscând că aiurea voeşte a se duce, a început a pomeni de biserica domnească cea din târgul Argeşului, îndată s-a uşurat (…), îndată au înştiinţat cu scrisoare pe Radu Vodă, cel poreclit Negru (de carele şi biserica este zidită) toate cele pentru sfânta (…) Îndată cu mult alai, cu făclii şi cu tămâieri, cu multă evlavie mergând la Dunăre, au adus sfintele ei moaşte în Ţara Românească (…)” (Mineiul…Sinaxar). În biserica Sf. Nicolae din Argeş, moaştele Sf. Filofteia vor fi aduse de la Vidin, după 1395-1396, unde, pentru un timp, la acelaşi sfârşit de sec. XIV, s-au aflat şi moaştele Sf. Parascheva din Epirat.
„Bucură-te Românie întru Domnul, având întru sine-ţi ca o comoară de mult preţ, trupul cel fără prihană şi fecioresc al Filofteei nestricat…” (La Litie. Stihirile, glasul 1-iu)
Răzvan Ciucă
Domeniile Ostrov, 2013
la Începutul Postului Crăciunului
