Marius Lotrea. Prinşi în cotidian, apăsaţi de problemele de zi cu zi, foarte puţini dintre noi mai au timp să se gândească cum era viaţa în Călăraşiul de odinioară, cine au fost oamenii care au marcat istoria acestor locuri şi ce au lăsat ei moştenire generaţiilor de acum. Pentru mulţi oraşul reprezintă doar locul actual al propriei existenţe, însă pentru o familie de francezi reprezintă legătura cu istoria, cu originea lor românească.
La sfârşitul săptămânii trecute, Răzvan Ciucă, colaboratorul ziarului Obiectiv, m-a sunat să îmi spună că la Călăraşi urmează să sosească o familie de francezi cu origini de prin aste locuri care merită atenţia noastră. „Au o poveste foarte interesantă şi merită să staţi de vorbă cu ei”, îmi spunea profesorul Ciucă.
Descendenţi ai unei familii importante, Poenaru Bordea, care a marcat destinul acestor meleaguri, Genevieve Benoist Imbert (medic – 90 de ani) şi Catherine Imbert Lauxerois (pianist şi scriitor), mamă şi fiică, însoţite de soţul Catherinei, Jean Lauxerois (scriitor şi filosof), au venit din Franţa pentru a descoperi oraşul care a fost căminul strămoşilor lor.
La ora 11.00 ne-am întâlnit cu oaspeţii din Franţa la Catedrala Sfântul Nicolae. Cea mai veche biserică din oraş, Catedrala îşi datorează existenţa familiei Poenaru Bordea, tocmai de aceea a constituit locul de plecare al vizitei de o zi a acestei familii. După ce încheiat slujba de duminică, preotul Alin Puişor a dorit să marcheze prezenţa oaspeţilor francezi rememorând contribuţia predecesorilor acestora la contrucţia şi reabilitarea catedralei dar şi la dezvoltarea vechiului oraş şi a arătat Potirul donat bisericii de Constantin Poenaru, fiul arendaşului moşiei Călăraşi, Grigore Poenaru.
Extrem de mândre de originile lor româneşti dar şi călărăşene, pe care nu au încetat niciodată să le exprime public, ori de câte ori au avut ocazia, în ţara în care s-au născut şi s-au afirmat profesional, Franţa, Genevieve Imbert şi Catherine Imbert au dorit să simtă sub tălpile lor, chiar şi pentru câteva ore, pământul pe care au călcat bunicii şi străbunicii lor. Chiar dacă tăvălugul comunist a distrus o mare parte din moştenirea arhitecturală a vechiului oraş, zona păstrează totuşi ceva din aerul acelor vremuri graţie celor câtorva clădiri care au mai rămas în picioare, astfel că Genevieve şi Catherine au putut să-şi imagineze cum arăta vechiul târg în care a trăit familia de români din care îşi trag obârşia. Prezenţa lor la Călăraşi a fost un cadou pentru Genevieve Imbert, aflată la venerabila vârstă de 90 de ani, care şi-a dorit extrem de mult să vadă aceste locuri.
Florin Rădulescu, administratorul Muzeului Municipiului Călăraşi, cel care a fost gazda şi ghidul celor trei în Călăraşi, le-a înmânat din partea primarului Daniel Drăgulin câteva suveniruri apoi i-a invitat în fostul sediu al Primăriei, viitor muzeu al oraşului, acolo unde Catherine ne-a prezentat nenumărate fotografii şi documente ale membrilor familiei Poenaru Bordea, fiecare însoţite de poveşti captivante.
Deşi mama sa, care este pe jumătate româncă, nu ştie decât franceză, Catherine s-a străduit să înveţe limba română, mai mult decât atât, molipsindu-l şi pe soţul său, Jean Lauxerois, francez get beget, care a învăţat la rândul său să vorbească în română în mai puţin de 2 ani. Scriitor, traducător şi filosof, Jean Lauxerois ne povestea cu încântare cum l-a descoperit pe Eminescu, pe Nichita Stănescu, dar şi alţi poeţi şi scriitori români, şi cât de melodioasă i se pare limba vorbită de români.
Ca o promisiune de viitor, Catherine va aduce la Călăraşi expoziţia de fotografii şi documente originale ale familiei Poenaru Bordea, plus arborele genealogic al acesteia ce se întinde pe 400 de ani, va dona o parte din ele Muzeului dar şi o colecţie de cărţi pe care o are în Franţa, toate legate de istoria şi cultura României. În plus, dacă se va putea, va oferi un recital de pian publicului călărăşean. Aceasta a lansat o invitaţie publică studenţilor la istorie din Călăraşi pentru scrierea unei cărţi despre istoria familiei Poenaru, cel care va accepta provocarea urmând să fie recompensat financiar pe măsura efortului său.
Vizita s-a încheiat pe malul Dunării, la Chiciu, acolo unde, de pe masă nu putea lipsi saramura şi ciorba de crap de Dunăre. Şi bineînţeles că poveştile au continuat pentru alte câteva ore.
Poate că de multe ori Călăraşiul ni se pare prăfuit şi plictisitor, lipsit de atracţii şi anost, însă prin ochii acestor francezi, cu rădăcini la malul Borcei, oraşul acesta apare extraordinar de interesant, „merveilleux” cum spunea Genevieve, cu locuri şi poveşti captivante, un loc în care să îţi doreşti să vii de la 2.500 de km, de la Paris, doar pentru o jumătate de zi.
Izvorul din Poiană
Răzvan Ciucă. Pianistă franceză de origine română, elevă a marilor maeştri ai Şcolii Normale de Muzică din Paris – Magda Tagliaferro, Madeleine Giraudeau-Basset şi Reine Gianoli o califică „pur sânge” -, cu un şirag de concerte în Coreea de Nord (?!), („ou elle fut la premiere artiste francaise invitee”, Pierre-Marc Levergeois; dintotdeauna intelectualitatea de stânga franceză, n.n), Egipt, SUA, Belgia, Italia, evident România (după întâlnirea cu Valentin Lipatti îşi regăseşte energia), în Ile-De-France la Paris sau Versailles, în provinciile franceze, de la Medoc în Normandia; absolventă a Institutului de Limbi şi Civilizaţii Orientale, specialist în istoria Balcanilor (autoare a sintagmei „Occidentul suie din Est”), CATHERINE IMBERT m-a descoperit pe internet, acum patru ani. A descoperit, de fapt, Muzeul Naţional al Agriculturii şi vecinătăţile sale spirituale: biserica de lemn, strămutată de mine de la Poiana la Slobozia în anul 2000, şi Ferma model „Perieţi”, recuperată de mine după dezastrul comunist (amândouă monumente istorice).
*
Madame Imbert începe să înveţe ceva din istoria socială a strămoşilor săi. Veacul XVIII, la Poiana de Ialomiţa, „loc cu primejdie în ale răzmeriţei”, obştea de moşneni (oameni liberi) a Poenarilor se afla în disoluţie, ca mai toate obştile de moşneni sau de răzeşi din Ţara Românească şi Moldova. Dintr-un „petec de moşie şi un sac de hârtie” se vor alege, prin ieşirea din devălmăşie, boierii. Îşi vor spune „boieri de viţă veche” şi aşa îi vor recunoaşte megieşii, cronicarii, popii şi voievozii. Vor ctitori biserici şi şcoli, vor ridica poduri, vor ajunge „căpitani de margine” şi chiar parlamentari şi lideri de partid. Se vor nevoi, chiar gâlcevi, pentru trebuinţele Ţării. Când istoria va ieşi din ţâţâni, unii chiar vor pleca în lumea largă, dar mai întâi la Paris, mai tîrziu ca şi Brâncuşi, ca şi Enescu, ca şi Emil Cioran…
La 1737, Răducan Târcă şi Stan (după chirilicele scrise pe peticul lăsat în pristol), din obştea poenarilor, vor încheia pe grabă, lângă râul Ialomiţa şi scocul unei mori de apă, o biserică de „vârghii de stejar, învălită în şindrilă veche” (Radu Creţeanu…).
În 1775, alţi străbuni ai Catherinei înfiinţau la Poiana de Jos prima şcoală atestată în judeţul Ialomiţa de atunci, cu doi preoţi şi un dascăl.
Lespedea de piatră din pridvorul lăcaşului de la Poiana de Jos pomeneşte neamurile Catherinei Imbert: ChircaStanaDragomiriZavtaDumitraşcoPetcuGheorgheTudoracheDobra MariaTudoria şi copiii … De 14 ani, de la resfinţirea bisericii lui Târcă din Poiana, îi pomenesc neamurile la fiecare Liturghie.
Au fost pomeniţi şi sâmbătă 14 iunie, la odovania praznicului Pogorârii Sfântului Duh, la proscomidie, la actenia pentru morţi şi la slujba de parastas „cu glas de auz”. La conacul de nămiază, părintele Roman Păun, împreună cu mine, a mai oficiat o slujbă de pomenire specială, pentru cei din neamul Poenarilor adormiţi în exil. Bizară coincidenţă, ultimul din acatistul „francez” poartă acelaşi nume, Roman, cu preotul nostru din sâmbăta pomenirii morţilor. În naosul bisericii, titrând „Tatăl nostru” în franceză, poenarii veniţi din Franţa: Catherine şi mama sa Genevieve, doctor pediatru, născută în 1927, fiica Lizicăi Poenaru-Bordea şi a lui Jules Benoist, plecaţi din ţară în tulburii ani 1938, însoţite de ginere, Jean Lauxerois, scriitor, traducător şi filozof. Oaspeţii noştri veneau după săptămâni de priveghi la căpătâiul lui Lucien, soţul doamnei Genevieve şi tatăl bun al Catherinei, adormit întru Domnul în săptămâna Patimilor, anul acesta.
Urmaşii Poenarilor au (re)venit în Ţară să pipăie semnele de veşnicie lăsate de familia şi neamul lor din Poiana Ialomiţei, dar şi cu dorinţa săvârşirii de către ei înşişi a unor fapte de milostenie şi zidire precum odinioară au fost cele ale strămoşilor lor: Răducan Târcă, Radu Poenarul Serdarul, Ion Poenaru-Bordea …
De numele lui Târcă Răducan se leagă, se pare, şi ctitorirea în 1820 a Bisericii „Târcă-Vitan” din Bucureşti, cu hramul „Înălţarea Domnului” (v. Marele Dicţionar Geografic al României, de G. Ioan Lahovary). Cert este că pisania bisericii menţionează „Ale Tale întru Ale Tale, Ţie îţi aducem de a noastră bunăvoinţă Radu Poenarul Serdarul (s.n.) cu Natalia, soţia mea, acest sfânt lăcaş …”
Puţin dincolo de Slobozia spre Bucureşti, încă mai licăreşte gloria de odinioară a primei ferme horticole producătoare de seminţe de legume şi flori din România, „cea mai mare de acest gen din Răsăritul Europei” (astăzi Monument istoric „Ansamblu Fermă Agricolă…). Ferma Model provine din moşia lui Ioan Poenaru-Bordea, mare proprietar agricol înainte de primul război mondial şi mare fruntaş liberal. La moartea lui Ioan Poenaru (1919), moşia a trecut în proprietatea moştenitorului acestuia (nepotul soţiei sale Sofia Stoianovici), dr.Ioan I. Stoianovici. După decesul acestuia, în anul 1926, moşia s-a împărţit în două părţi egale. O parte a revenit Sofiei Stoianovici, fiica din prima căsătorie, iar a doua parte celor doi copii din cea de-a doua căsătorie: Şerban şi Ileana Stoianovici, şi soţiei, Lelia Urdărianu. În anul 1934, Lelia s-a căsătorit cu Aureliu I. Popescu, „suflet iubitor al câmpului şi al cărţilor”, artizanul Fermei Model „Perieţi”. (v. Răzvan Ciucă, Viorica Croitoru-Capbun …, Ferma Model Perieţi, M.A.R., Ed. Star-Tipp, Slobozia 2002).
Cercetările noastre şi ale altor istorici din ultima vreme vor fi completate de „Arborele Genealogic al Familiei Poenaru şi Poenaru-Bordea”, un document impresionant la care Catherine Imbert a lucrat 40 de ani, ajutată de reputaţi specialişti, care se întinde pe 12 generaţii (1639 -2012) şi din care nu lipsesc Paleologii. Documentul a fost dăruit Muzeului Agriculturii, Slobozia.
*
La Călăraşi. Poenarii vor da măsura talentului lor de buni organizatori şi gospodari. Astfel, în Monografia Municipiului Călăraşi (Nicolae Ţiripan, coord. Ed. Pământul, Piteşti, 2010), se vorbeşte de iscusinţa polcovnicului Grigore Poenaru, cel numit în fruntea „căpităniei de margine” din apropiere de Lichireşti (Călăraşi de azi). În 1833 Grigore Poenaru va fi ales în prima Comisie a oraşului Călăraşi. Se va învrednici de construcţia unui local de şcoală „din zid, ca să fie temeinică pentru totdeauna”, obţinând gratuit şi locul, de la Epitropia Spitalului Colţea.
Monografistul Călăraşilor, doctorul Samarian Gh. Pompei (Istoria oraşului Călăraşi, Inst. de Arte Grafice, Buc. 1931), scrie că „numirea Lichireşti trebuie să fie în strânsă legătură cu ridicarea aici a primului lăcaş de biserică cu hramul Sfântului Nicolae al Mirei Lichia”. Este vorba de biserica „catedrală” care se păstrează şi astăzi lângă vechea Primărie, viitorul Muzeu al municipiului. Distrus de cutremurul din 1829, lăcaşul (azi Monument istoric) va renaşte prin credinţa şi eforturile susţinute ale lui Grigore Poenaru. Acesta va determina sporirea devizului de reconstruire la 41489 de lei. În 1836 lucrările la biserică vor fi încheiate.
Pe Ion Poenaru-Bordea îl vom regăsi între 1862-1867 ca avocat, apoi ca judecător. În 1875 se va impune ca primul lider politic liberal local.
La alegerile din 1871, pentru cele două camere ale parlamentului, Constantin Poenaru-Bordea, fratele lui Ion, va obţine cele mai multe voturi. În legislatura 1876 -1880, deputaţii liberali se vor remarca în promovarea unor importante proiecte legislative: organizarea CEC, heraldica şi ierarhizarea primelor decoraţii româneşti, a rangurilor diplomatice, concesionarea construcţiei căilor ferate, legea de organizare a armatei, legea de organizare a Dobrogei ş.a.
Liberalul Ion Poenaru-Bordea a pledat pentru necesitatea împroprietăririi însurăţeilor, a înfiinţării unor asociaţii de credite etc. A militat pentru separarea definitivă a justiţiei de administraţie. Lider politic autoritar în perioada 1878 -1910, Ion Poenaru-Bordea i-a reprezentat pe călărăşeni în cele două camere, fiind ales în două rânduri vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor şi al Senatului. Dincolo de iniţiativele legislative, la Călăraşi, fruntaşul liberal – aflat în conducerea centrală a partidului alături de Ion I.C. Brătianu, Dumitru Brătianu şi D.A. Sturza – a acţionat cu succes pentru alocarea de fonduri necesare construirii unor importante obiective (gimnaziul, şcoli primare, cazarma pompierilor, primăria, pietruirea şi asfaltarea străzilor). La nivel naţional a militat pentru îmbunătăţirea învoielilor agricole, pentru protecţia industrială şi agricolă etc.
Pe Poenari îi regăsim şi ca primari de Călăraşi: Constantin Poenaru-Bordea (decembrie 1870 – februarie 1872) şi Barbu Poenaru (august 1874 – februarie 1878).
Nu întâmplător astăzi se apreciază că cel mai puternic fief liberal din România se află la Călăraşi. Catherine şi mama sa Genevieve Imbert se pot îmbrăţişa liniştite. Izvorul din Poiana încă nu e secat.
