Paris, septembrie 1984. Încă un Congres al Asociaţiei Internaţionale a Muzeelor de Agricultură – AIMA se încheia la St. Riquier. Paul Petrescu mă sfătuise să-l caut pe Paul Stahl, prietenul său foarte bun, fiul savantului Henri H. Stahl (din Şcoala Sociologică a lui Dimitrie Gusti), profesor şi şef de catedră la Universitatea Sorbona. M-a primit ca pe un coleg, după care m-a introdus în Fişierul Universităţii, conceput după modelul celui din Yale – SUA. Mi-am făcut sânge rău, România, ca informaţie, figura la coada cozilor între statele europene. Mi-a înlesnit în continuare o discuţie, care nu a fost deloc formală, cu celebrul antropolog francez Claude Levi-Strauss, membru al Academiei Franceze, teoretician al structuralismului etnologic, autor al arhicunoscutelor lucrări de antropologie Tropice triste şi Gândirea sălbatică. Apoi, împreună, am luat masa la restaurantul „Rimski Korsakov”, fieful diasporei ruse. Le-am povestit de Bucureşti, de Moscova, bătrânul savant m-a întrebat de ţigani şi mătrăgună, a frânat şi m-a ispitit cu Georges Brassens („…Et dans nos coeurs / Pauvre joueur / D’acordeon / Il fait ma foi / Beaucoup moins froid / Qu’au Pantheon”, Le vieux Leon), profesorul Stahl şi-a amintit de Mărginimea Sibiului…
La plecare, ce văd ? La o masă, tot lângă o fereastră, doi tineri, atletici, îmbrăcaţi cu ştaif, tunşi scurt, beau vin. Îi privesc („Să fie tinerii care seara, la Moscova, în bufetul de sus, ceruseră binecuvântarea părintelui Mihail? Azilanţi politici?”), mă privesc şi ei, eu îi recunosc, ei încă nu. Cânt abia auzit. „E greu să spui şi să nu spui (…) Cât de scumpe sunt / Şi ce seri sunt la Moscova…” Se ridică de la masă, mă îmbrăţişează şi strigă: „Rosiaaa!”.
Zurich, septembrie, 1987. Alt Congres al Societăţii Internaţionale de Etnologie şi Folclor – SIEF. De la Bucureşti am plecat cu trenul. În acelaşi compartiment, Ion Vlăduţiu, Paul Petrescu, Radu O. Maier şi eu (4 din cei 7 de la Moscova – Suzdal). Mâncam cârnaţi afumaţi cu ceapă roşie şi beam horincă de la Săpânţa. Socializam, etnografic şi tradiţional, în tihnă, dar eu aveam senzaţia că ne feream unul de altul. I-am amintit lui Vlăduţiu de „şedinţa de partid” de la Suzdal. A zâmbit trist. La Viena am schimbat trenul şi discuţia.
Vlăduţiu şi Maier se şcoliseră la Moscova, la celebra Universitate de Stat Lomonosov, Facultatea de Istorie – Secţia de etnografie. Le-au fost profesori chiar S.P. Tolstov şi S.A. Tokarev, etnografi şi antropologi renumiţi, primul cu o biografie uluitoare (cu un unchi general lt. în 1919, anul cel mai teribil al războiului civil din Rusia, ales Ataman al cazacilor din Ural), voluntar în Marele Război pentru Apărarea Patriei, conducătorul celebrului „Chorasmian Arheologic Etnologic-Expedition” din Asia Centrală, profesor de etnografie şi antropolog de uriaş talent; celălalt, Tokarev, a fost întâiul etnograf al Uniunii Sovietice care a predat la universităţile din Berlin şi Leipzig…
Cei şcoliţi la Moscova au revenit în ţară cu neveste sovietice (n-am greşit, so-vi-e-ti-ce). Ardeleanul Maier, nimerise bine: socrii erau medici cunoscuţi la Moscova, câştigau bine, soţia, chiar liniştită şi „de casă”, datorită ei şi astăzi în familie se vorbeşte doar limba rusă. Dar Radu a avut întotdeauna şarm, a fost onest şi sociabil, constant în exprimările profesionale şi fără veleităţi ierarhice. Personal, i-am rămas dator pentru multe gesturi.
Se spune că Vlăduţiu, cu autoritatea conferită de Şcoala de la Răsărit, a avut un mare merit în reabilitarea imaginii, şi nu numai, a profesorului Romulus Vuia, etnograf, antropolog şi folclorist român. Întemeiase în 1923 Muzeul Etnografic al Transilvaniei, cel dintâi muzeu etnografic din România, în 1929 a deschis Parcul Etnografic Naţional din Cluj, cel dintâi muzeu etnografic open din România, dar şi Institutul de Etnografie şi Folclor al Academiei Române. Este considerat şi părintele Muzeului în aer liber din Dumbrava Sibiului (Muzeul Astra). După venirea la putere a comuniştilor, etnografia a fost interzisă în România, fiind socotită ştiinţă rasistă. Vuia va intra într-o iarnă prelungă, dezgheţul producându-se şi prin Vlăduţiu. Îmi amintesc că în 1970, când mi-am început cariera de muzeograf-etnograf, „la vedere”, în literatura de specialitate, nu era decât o broşurică, Etnografia: ştiinţa culturii populare, Bucureşti, 1968, semnat de Romulus Vulcănescu. Lucrări de etnografie autentică găseam doar la Biblioteca Academiei, la fondul „secret”. Lucrarea lui Vlăduţiu, Etnografia românească, pentru care a şi primit, la Viena, Premiul Herder, avea să apară abia în 1973.
Paul Petrescu, autor de albume şi studii de arhitectură tradiţională şi artă populară, trecuse de la Institutul de Istorie a Artei la Institutul de Etnografie şi Folclor. Va fi numit director şi „primit în partid”. Lucrasem cu el cam doi ani la Studiul de locuibilitate a Bărăganului Ialomiţean, capitolul de etnografie-sociologie, era un om plăcut, manierat, uşor romantic. Împreună începusem cercetările pentru Atlasul Etnografic al României. După episodul Moscova – Suzdal eram iar la catedră, în Elveţia. Cu o zi înainte de a se isprăvi Congresul, pe seară, dom’ profesor m-a sunat la gazda din Zurich, profesorul Christoph Hagen, Kantonale Zuricher Denkmalpflege, să ne întâlnim a doua zi. „Te rog să vii singur”. Ne-am întâlnit în faţă La porte de l’Enfer, la Kunsthaus, muzeul de artă modernă, care deţinea în fabulosul său patrimoniu opere semnate de Rodin sau Brâncuşi. Şi cum era spre prânz, m-a invitat la un bistro. Îl ştiam parcimonios, dar a făcut cinste cu bere şi sandviciuri. „Domnu’ Ciucă, îmi pare rău că nu vei mai fi la mine la doctorat”. „?!”. Era singurul coordonator de doctorate în etnografie din România… Dar avea pe alţii înaintea mea. Eu eram prea tânăr şi încă mă putea amâna … „Nu-i nimic, avem timp”. „Nu mai avem timp. M-am hotărât să rămân”. „Unde?” „În RFG. Poţi să mă ajuţi ?”. Avea o invitaţie de „gast-professor” şi ştia că eram prieten cu Vasile Barba, liderul aromânilor de pretutindeni, profesor-oaspete la Universitatea din Freiburg im Br. „De ce dom’ profesor, că aveţi de toate în ţară, prestigiu, notorietate, funcţie ? Ştiţi câţi sunt ca dumneavoastră în Occident ?” „Ştiu, dar nu mai mă interesează (?!), o fac pentru Paulică (băiatul lui), să aibă un viitor”. L-am sunat pe lale Vasile şi a doua zi Paul Petrescu era la Freiburg. Peste un timp l-am întâlnit la Munchen, era slab şi jigărit, „locuia” într-un lagăr de refugiaţi politici, cu regim deschis. Într-o zi a ajuns în SUA, împreună cu soţia şi cu Paulică. Se vorbea că trecuse la mormoni. A murit acum câţiva ani, chinuit de dor şi boală lungă.
A murit şi Vlăduţiu, după Revoluţia din ’89, apropiaţii spun că de povara vieţii duble şi de emoţie. A murit şi profesorul Nicolae Dunăre, un pisc al etnografiei româneşti. Era seară, i-am dat un telefon să-i confirm că a doua zi vom merge împreună să predăm la Academie Proiectul Tratatului de Agricultură Tradiţională din România. A închis telefonul şi în clipa următoare a închis şi ochii. Infarct… De Zamfira şi părintele Mihail nu mai ştiu nimic.
Răzvan Ciucă
Slobozia, februarie 2014,
înainte de Moşii de iarnă
