Luni, după Florii. Noaptea l-am visat pe Ioan, un prieten din Transilvania, mort la Crăciun, fără spovedanie şi fără grijanie. Avusese parte de o moarte fără vreme, dar în noaptea spre Florii era vesel, ca-n poveste, „călătorea cu roua-n picioare, cu ceaţa-n spinare”…
Intrasem în Săptămâna Patimilor. Ploua, afară din cale. Am plecat la Minister cu o maşină primită, pentru o zi, din respect şi milostenie de la o prietenă, cu şofer cu tot.
Nu aveam nevoie disperată de simpatia şi de vorbele celor din Comisie, nici de mir şi nici de carte de rugăciuni. M-am lăsat însă ispitit de gândul că cei care au vrut să mă ucidă în urmă cu şase ani şi tot în Săptămâna Patimilor, îngăduiau să mă asculte. M-am amăgit şi m-am blocat în perplexitate.
De cincisprezece ani de zile mă bântuie fantoma unui locomobil dezbrăcat. Mult spus, fantoma unui fier dintr-o incintă REMAT, care parcă a devenit mai preţioasă decât mumia lui Tutankamon. Sunt chiar cercetat. De câte ori aud soneria la uşă tresar şi încep să mă rog să mai sui într-un praznic şi să mă scald la vară cu nepoţii la mare.
Când unui om îi merge rău, se pare că nu-i lucru curat. „E un făcut”. Se apropia prânzul. Maşina rula sub pânza de apă şi Ionuţ, şoferul, îmi explica diferenţa de gust şi colesterol dintre miel şi ied. Mi-am amintit de „mama” Ileana, femeia care m-a ţinut cu lapte de capră după ce mama mea, Lucreţia, a înţărcat.
Mă îmbolnăvisem rău, dacă-mi făcea scăldătura repetată în două marţi şi într-o vineri din Postul Mare. Folosea un ritual ca în cărţi: albie de plop, fier lung de plug, o mână de silitră şi buricul unui copil întâi născut; se turna apă caldă de sus în jos…
„Cum silitra sparge /Cetăţile/Şi ţările…/ Cum plugul/Cu fierul,/Sparge pământul,/ Ogoarele / Şi brazdele,/ Aşa să se spargă/ Toate pagubele, / Daturile,/ Fapturile,/ Descântecele,/ Farmecele/…/ Cum copilul ăsta,/ E dintâi născut,/ Aşa eu mai întâi/ Să ies la toţi oamenii/ Şi cum fără ţâţă / Nu poate răbda,/ Lumea fără mine…”
Mama îşi notase descântecul pe un carnet, nu mai ştiu pe unde o fi, dar eu l-am recitit de curând, la G.Dem. Teodorescu, Poezii populare române, Ed. Minerva, Bucureşti, 1982, p.451.
*
Când a murit, prietenul meu a avut parte de pom din spini de măceşe. I l-a făcut femeia lui, care îmi spunea că „în rai trebuie să stai în pom, c-apoi eşti păsărică, neapărat îţi trebuie creangă…” Am citit că pe valea Gurghiului, în Joi Mari, fiecare familie face pomi pentru cei care au murit de la Paştile trecute, identici cu cei care se fac la înmormântări şi la parastase. (Laura Pop, op.cit., p. 178)
Am mai auzit că în Oltenia, „Pe când se apropia praznicul Azimelor, care se chemau Paşti”, de Joi Mari ( Joia Patimilor, Joia Neagră, Joimăriţa), când, este ultima pomenire a morţilor din Postul Mare, iar după tradiţia populară românească femeile trebuiau să termine torsul, şi fetele mari să facă unei aţe 12 noduri cu dorinţe, se aprind focuri în curte şi la morminte. Se spune că aşa se închipuie focul făcut de slujitorii lui Caiafa în curtea arhiereului, pe când Iuda Iscarioteanul l-a vândut pe Iisus. La focul de atunci s-a încăzit şi Sfântul Petru, pe când s-a lepădat de Hristos ( Ioan 18, 18 – 27).
Tot de Joi Mari se înroşesc ouăle. O poveste veche, veche, spune că Maria, femeia din Magdala Galileia, vindecată de Iisus, „nu ştim dacă de o boală fizică, psihică, morală, sau de toate trei la un loc”, după Evanghelistul Luca chiar „o femeie păcătoasă”, a aşezat sub crucea Răstignirii, un coş de ouă care, apoi, s-au înroşit de la sângele Mântuitorului.
Prin credinţa şi dăruirea ei – în clipa grea a Răstignirii, când Apostolii se ţineau departe, de frica iudeilor – Maria Magdalena, împreună cu celelalte mironosiţe, a rămas lângă Iisus, câştigând amoamarea „adică iubirea inimii, străină iubirii trupului, precum şi veşnicia cerurilor deschise ei de Iisus” (Preot Dumitru Bondelici, Enciclopedia marilor personalităţi ale Vechiului şi Noului Testament, Ed. Andreiana, Sibiu, 2010, pp 523 – 525).
Apoi Maria Magdalena a pornit alături de Sfinţii Apostoli şi ucenici să împlinească o lucrare existenţială: răspândirea Evangheliei lui Iisus.
La Roma, Maria din Magdala Galileia, l-a luminat pe împăratul Tiberiu (14 – 37 d.Hr) şi l-a osândit pe guvernatorul Iudeii, Pilat.
S-a oprit în cetatea Efesului, unde mironosiţa l-a ajutat pe Sfântul Apostol al Iubirii, Ioan, în lucrarea de răspândire a cuvântului lui Dumnezeu.
Moaştele Mariei Magdalena se află la Constantinopol, în mormântul construit de împăratul Leon întru cinstirea Sfântului şi Dreptului Lazăr. O mână a ei se află la Muntele Athos (Preot Dumitru Bondelici, op.cit. ).
*
Mai sunt încă, în Grădina Maicii Domnului, sate unde, în ziua de Joi Mari, ouăle de Paşti se împodobesc cu frunze şi sunt fierte într-un ciorap subţire. Sunt vopsite cu coji de ceapă, de sunătoare, de crin roşu sau cu flori de tei; la sfârşit sunt şterse cu slănină.
Îmi plac mult ouăle din Ţara Bârsei, cronici de ogor, cu fierul plugului, greble şi furci de paie, coarne de berbec şi peşti suind spre izvoare.
Dinspre mănăstirile de Sus, din Bucovina, primim în fiecare an ouă „muncite” (închistrate, încondeiate, golite de albuş) cu motive scoase dintr-un dulap înţesat cândva din straie, culese din fâneaţă sau coborâte din cer.
În Joi Mari, Mântuitorul a spălat picioarele ucenicilor săi, a instituţionalizat Euharistia, la Cina cea de Taină, s-a rugat în grădina Ghetsemani, a fost vândut de Iuda, începându-şi Patimile care-L vor duce la Învierea dintre cei morţi !
„Şi iată că sunt cu voi în toate zilele, până la sfărşitul veacului (Matei, 28 – 30).
DE SFINTELE PAŞTI BUCURAŢI-VĂ ŞI VĂ VESELIŢI !
Răzvan Ciucă,
Slobozia, 2015, aprilie
