În ziua dintâi a lunii februarie „este înainte-prăznuirea aducerii la templul din Ierusalim a Domnului nostru Iisus Hristos, la patruzeci de zile de la naşterea Sa (…) Mântuitorul Iisus se face liber în faţa Legii şi Se pregăteşte, astfel, să lucreze ca Mântuitor al lumii, din mijlocul poporului şi în numele poporului din lume (…) Drept aceea, rogu-vă pe voi, să tăiem de la noi gândurile cele necuviincioase (s.n.)”. (Proloage, Diortosite şi îmbogăţite de Arhim. Dr. Benedict Ghiuş, Ed. Bunavestire).
Lucram la Muzeul Agriculturii. În ’97, de 1 februarie, însoţit de Viorica Capbun şi Ștefan Olteanu, pe care şi azi îi socotesc nu colaboratori, ci camarazi şi foarte apropiaţi de mine, am ajuns la Bragadiru, în Teleorman, sat început cândva de bulgari, veniţi de peste Dunăre, de frica turcilor, şi rânduit apoi de gospodari români.
Era o dimineaţă înceţoşată, am urcat în vie împreună cu şirul de căruţe trase de cai înzorzonaţi şi pline de ţărani care chiuiau şi strigau „Hai la Gurban!”. Simbolic, bărbaţii au tăiat câteva corzi de viţă-de-vie din care au împletit cununi de le-au pus pe cap. Se şi încingeau cu ele. La capătul unui rând au dezgropat o sticlă de vin, îngropată cu un an în urmă. Preoţii satului au sfinţit via cu agheasmă de la Bobotează. Cineva a adus cenuşă din coşurile caselor curăţite şi au răspândit-o peste câţiva butuci de vie. Din corzi uscate, ţăranii au aprins un foc mare, au perpelit un berbec şi s-au pus pe chefuit cu lăutari, până spre nămiază. Prinşi în hore nesfârşite, ţăranii păreau năsădiţi de năluci.
Scenariul este dovedit şi în Dobrogea, la Murfatlar. Denumirea ritualului provine de la turcescul „Kurban”, adică tăiere. „…există cuvinte de origine latină care prezintă un g- în loc de c- , insuficient explicate până acum (…). Iată şi exemple de origine turcă (…) gurban < kurban. (v. Al. Graur, Alte etimologii româneşti, Ed. Academiei RSR, Bucureşti 1975, p.52). Mai amintim că în alte părţi de ţară evenimentul la care ne referim se cunoaşte sub numele de Târcolitul viilor sau Arezean.
Nu întâmplător, în aceeaşi zi de înainte-prăznuirea întâmpinării Domnului nostru Iisus Hristos, xinaxarul ortodox îl pomeneşte pe Sf. Mucenic Trifon (+250), care era din satul Lampasc, din ţinutul Frigiei, şi a trăit pe vremea împăraţilor romani Gordian (238 – 249) şi Decius (250 – 253). „Iar când Decius a ajuns împărat şi a pornit prigoane împotriva creştinilor, a fost prins şi Sf. Trifon şi, dus fiind la Niceea, a fost aruncat în temniţă (…) el a mărturisit numele lui Hristos şi a fost chinuit în multe feluri; a fost tras pe roată, a fost purtat desculţ prin cetate, pe vreme de iarnă, până i-au degerat picioarele, umblând prin zăpadă, a fost legat de cai, i s-au bătut cuie în picioare şi a fost ars pe coaste cu făclii şi trupul i-a fost sfâşiat cu gheare de fier (…). Sfântul nu înceta a grăi (…) rămânând nestrămutat în hotărârea sa, a fost osândit să moară de sabie (…)” (Proloage, vol.I). Prin sau nu prin Biserică, Sfântul a ajuns în vetrele podgorenilor creştini.
Sf. mucenic Trifon, patronul viilor? Vestitul etnograf bulgar Hristo Vakarelski, în Viaţa şi limba bulgarilor, Ed. De l’Institute Scientifique Traciene, Sofia 1935, descrie în capitolul Calendarul ritual …, p. 421 – 422, câteva variante ale obiceiului de care vorbim: „La Trifon (s.n.) tăiau via, beau vin la vie şi o stropeau cu agheasmă (var. din Mandar). Acelaşi scenariu ca la Bragadiru sau Murfatlar. Pe noi însă ne interesează varianta din Iana: „…se taie viţa-de-vie din patru părţi – în cruce – câte o coardă în timpul tăierii. Doi merg prin vie, unul mergând înainte şi celălalt îl strigă: Trifoane (s.n.) vino! Nu pot veni! De ce? Fără struguri nu pot veni” Varianta din Iana poate desluşi prezenţa şi rostul Sf. Trifon, dar şi semnificaţia ritualului: mucenicul este socotit de creştini a fi din „mlădiţele” „Viţei” (Hristos); doar prin jertfă şi rânduială prin tăiere, lucrare fără de care nu se poate, ne apropiem de vremea roadelor (Înălţarea Sfintei Cruci, 14 sept., Cristovul viilor ca obicei popular).
Până atunci, să tăiem de la noi gândurile cele necuviincioase!
Răzvan CIUCĂ
Domeniile Ostrov, după Întâmpinarea Domnului, 2013
