Andrei, stareţul Mănăstirii Dervent, se căzneşte să-şi scoată spinul din talpa piciorului. De la Izvorul Tămăduirii şi până la Acoperământul Maicii Domnului arhimandritul umblă desculţ.
Umbra bisericii ierarhului Iachint de Vicina acoperă turma de oi împinsă de ciobani spre conacul de seară.
După cina de la trapeză şi săvârşirea Vecerniei, stareţul Andrei m-a dus o vreme sub arcele din via mănăstirii. Tăcea. Ca să-l aud, tăceam şi eu. Apoi s-a aşezat lângă un butuc gros de vie şi privind spre cerul întins ca un cort începu să murmure: „Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi fi” (Ps. 103).
Dacă în tinda bisericii n-a mai fost miezonoptica, am mers la culcare. „Ce-o face Dumnezeu cu lumea de-acum?”, mă pomenesc întrebat de stareţ. Eu credeam că are certitudini, dar preacuviosul, precum Apostolul Toma: „Doamne, nu ştiu unde Te duci; iar Calea, cum o putem şti?” (In. 14, 5-6 ).
În odaia pe care o căpătasem, părintele Siluan – un călugăr care noaptea da timpul cel mai lung luării aminte, cum zicea Sfântul Ioan Scăraru – pus-nepus de stareţul Andrei, îmi lăsa în fiece seară un taier cu struguri, o sticlă cu vin şi o cană cu apă. În noaptea de-atunci mi-a lăsat şi o carte, un manual pentru studenţii teologi, tipărit în 1955 cu binecuvântarea „Înalt Prea Sfinţitului Justinian, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române”: Studiul Vechiului Testament.
Simple coincidenţe. Deschizând cartea am dat de profetul Isaia, „Evanghelistul Vechiului Testament”. Mi-am amintit că în urmă cu peste un deceniu, căutând unelte „în ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor” (Ps. 41) pentru viitorul Muzeu al Agriculturii, Slobozia, primul om care m-a primit în Ostrov ca pe un prieten aşteptat, dându-mi pernă şi tacâm, se numea Isaia şi era din Almalău, satul cu case din chirpici într-o rână şi cu vii între craci cu izmene descusute (uliţe înainte şi după ţărani).
*
În Vechiul Testament, „umbra şi tipul bunurilor viitoare” (Studiul…,P. 269) am citit în Cartea lui Isaia un text exprimat în pilde, o parabolă alegorizată. Nu cu mult în urmă, la Curtea dintre Vii, visasem o podgorie în paragină, iar acest lucru putea fi o trimitere la strămoşi (în ţărâna Dobrogei odihnesc mai toate oasele nea-mului meu), dar şi la un viitor sub semne bune.
„Cântarea viei neroditoare (Isaia 5, 1-7).
1.„Cânta-voi pentru prietenul meu o cântare de dragoste pentru via lui: prietenul meu avea o vie pe o culme roditoare.
2.El a săpat-o, a scos pietrele şi a plantat-o cu viţă aleasă. El zidi un turn în mijlocul ei, de asemenea a săpat şi un teasc în ea. Şi nădăjduia că va produce struguri, dar ea a produs aguridă.
3.Şi acum, locuitori ai Ierusalimului şi bărbaţi din Iuda, fiţi judecători între mine şi via mea.
4.Ce se putea face pentru via mea şi eu n-am făcut? De ce când nădăjduiam să producă struguri, ea a produs aguridă?
5.Acum vă voi face să ştiţi ce voi face eu viei mele. Voi smulge gardul său şi va fi pustiită. Dărâma-voi turnul şi ea va fi călcată în picioare şi o voi face un loc pustiu.
6.Nu va mai fi tăiată, nici nu va mai fi săpată. O vor năpădi spinii şi bălăriile. Şi voi porunci norilor să nu-şi mai verse ploaia peste ea.
7.Căci via lui Iahve al oştirilor este casa lui Israel, iar oamenii din Iuda sunt plantaţia Sa plăcută. El nădăjduia în justiţie, dar iată vărsare de sânge, nădăj-duia întru dreptate, dar iată strigăt de răzvrătire”.
Avem de-a face cu o capodoperă poetică. Parabola în Vechiul Testament este o specie a maşalului, care înseamnă tot felul de texte, mai ales poetice al căror caracter fundamental este comparaţia şi simbolul (v. Studiul…, cap. F. Probleme speciale, pp. 264 – 265 ).
Lămuriri de nume şi idei. Isaia (ebr. Ieşaiahu = mântuirea lui Iahve, cca 740-686 î.Hr.) este unul din cei patru profeţi mari ai Vechiului Testament (Isaia, Ieremia, Iezechil şi Daniel). De neam regesc, a trăit în Iudeea, luptând pentru înnoirea şi consolidarea vieţii religioase a poporului său. El a profeţit venirea Mântuitorului. Făgăduinţa de izbăvire şi întemeiere a Ierusalimului îşi are perspectiva înnobilării după patimile, moartea şi preaslăvirea lui Mesia. Aceste evenimente cutremurătoare se vor împlini prin Mesia, Fiul lui Dumnezeu. De remarcat este distanţa foarte mare în timp între profet şi Iisus, aproape şapte sute de ani. Cu toate acestea, profetul pare a fi martor ocular al tragediei prin care Mântuitorul, prin chenoză, S-a înscris în destinul dramatic al omului. De la o asemenea distanţă în timp, Isaia a fost în stare să probeze asumarea de către Mesia a poverii tuturor slăbiciunilor omeneşti (v. Preot Dumitru Bondalici, Enciclopedia marilor personalităţi din Vechiul şi Noul Testament, Ed. Andreiana, Sibiu, 2010, p. 195). În profeţia sa excepţională, Isaia, pe drept cuvânt supranumit Evanghelistul Vechiului Testament, a dat lui Mesia numele de Emmanuel/Dumnezeu este cu noi (Isaia 7, 14). „Pentru aceasta Domnul meu va da un semn: Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emmanuel”.
Precizia profeţiilor din capitolele 52, 53, 55, 56, 60, 61, 62, 65 şi 66 ale Cărţii lui Isaia lasă cititorul să înţeleagă durerea, drama, tragedia, speranţa şi mântuirea într-o fericire măcar de o clipă: „Noi toţi ca nişte oi ne-am rătăcit,/fiecare în calea lui s-a rătăcit,/iar Domnul pe El L-a dat pentru păcatele noastre…” (Is.53, 1-2).
Isaia este lăudat de Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul), astfel: „Domnul a izbăvit pe poporul Său prin mâna lui Isaia; a biruit oştile asirienilor şi le-a sfărâmat îngerul Lui; căci Iezechia a făcut plăcere înaintea Domnului şi s-a întărit pe căile lui David, tatăl său, pe care le-a poruncit Isaia, proorocul cel mare şi credincios în vedeniile sale. În zilele lui soarele s-a tras înapoi şi a prelungit viaţa împăratului cu mare duh, a văzut pe cele de pe urmă şi a mângâiat pe cei ce se tânguiau. În Sion până-n veac a arătat pe cele ce vor fi şi pe cele ascunse” (Viaţa Sfântului Prooroc Isaia, Mineiul din luna mai).
În vers. 1 şi 2 profetul vorbeşte în numele prietenului său, care este şi proprietarul viei. În vers. 3, proprietarul viei (Iahve) se substituie prietenului său (Isaia), vorbind el direct, cerând locuitorilor din Iuda să fie ei înşişi judecători între vie şi proprietarul ei.
Iuda (ebr. y huda = a lăuda, a cinsti) este al patrulea fiu al patriarhului Iacov (Israel), născut din soţia sa Lia. Capitolul 38 din Cartea Facerii creează o perspectivă asupra începuturilor seminţiei lui Iuda.
În capitolul 49, tot din Cartea Facerii, Binecuvântările lui Iacob. Moartea Sa, se prooroceşte că tribul lui Iuda va avea o poziţie privilegiată beneficiind de conducerea statornică a seminţiei, din această seminţie puternică urmând a se naşte Cel pe care neamurile îl aşteaptă. Binecuvântarea patriarhului Iacov este o profeţie mesianică, ea acreditând ideea că seminţia lui Iuda a devenit cea mai importantă: „În vin îşi va spăla veşmântul şi-n sânge de strugure mantaua. Ochii-i scăpară de vin, dinţii săi sunt albi de lapte” ( Fc. 49, 8-12).
*
Despre Iudaism, până la Rezoluţia ONU din 29 noiembrie 1947, când a fost înfiinţat Statul Israel (14 mai 1948), fapt ce a determinat reîntoarcerea evreilor din diaspora, organizarea administrativă, dezvoltarea limbii ebraice, a învăţământului talmudic, studiul Bibliei şi consolidarea religiei mozaice, vezi Preot Prof. Dr. Ene Branişte, Prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe reli-gioase, Diecezana Caransebeş, 2001, pp. 233 – 235.
*
Revenind la Cântarea viei…, oamenii din Iuda sunt provocaţi să-şi rostească singuri sentinţa de condamnare. Lucrurile însă se opresc aici. Din ultimile cuvinte ale vers. 6: „Voi porunci norilor să nu-şi mai verse ploaia peste ea (vie)”, profetul rupe vălul alegoric şi dă de înţeles clar că proprietarul viei este Iahve (Studiul Vechiului Testament…, p. 269).
Iahve sau Iehova (yahweh = eu sunt cel ce sunt, ebr.) este numele propriu al lui Dumnezeu, în religia mozaică. Sub acest nume S-a făcut cunoscut lui Moise pe muntele Horeb (Ieşirea 3, 14). Acest Dumnezeu este unic şi S-a făcut cunoscut, prin revelaţie, patriarhilor Vechiului Testament, lui Moise şi profeţilor. În cadre teoretice, poporul lui Israel îl are conducător pe Iahve, care îi dă lui Moise, pe muntele Sinai, legislaţia sub forma Decalogului (Ieşirea 20, 1-17) şi apoi Cartea Legământului (Ieşirea 21-23, 25-31). Atributele lui Dumnezeu sunt : atotputernic, veşnic, peste tot de faţă, bun, drept…
*
În ediţia 1975 a Bibliei, vers. 7 păstrează ideea, dar termenii sunt alţii: „Dar via Domnului Savaot este casa lui Israel, iar oamenii din Iuda sunt sădirea Sa dragă. El nădăjduia ca acesta să fie un popor fără păcate, dar iată-l plin de sânge. Nădăjduit-a să-I rodească dreptate, dar iată: răzvrătire”.
*
„Via este casa lui Israel”. Fiul lui Avraam a fost Isaac, al cărui fiu, Iacov, a avut 12 fii, din care s-au tras cele 12 seminţii, din înmulţirea cărora s-a format poporul evreu, numit Israel (v. pentru geneza numelui Cartea Facerii 32, 24-29; întorcându-se Iacov în Canaan, este provocat la luptă. Dumnezeu îi încearcă curajul şi puterea. „Şi l-a întrebat Acela: „Care îţi este numele?” Şi el a zis: „Iacov”. Zisu-i-a Acela: „De-acum nu-ţi va mai fi numele Iacov, ci Israel te vei numi, că te-ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai ieşit biruitor”.
*
Morala parabolei. „Aşa precum un proprietar de vie a făcut pentru via sa tot ce i-a fost în putere, tot aşa Iahve a acordat lui Israel toate beneficiile Sale. Dar precum o vie bine îngrijită n-a adus roadele aşteptate, tot aşa poporul cel ales al lui Dumnezeu nu s-a arătat vrednic de toate binefacerile primite” (Fabule şi parabole în Vechiul Testament, în Studiul… p. 268).
*
Spre dimineaţă am deschis poarta mănăstirii. M-a întrebat caraula locului de ce nu dorm. Întorc capul şi văd lumina aprinsă la stăreţie. Şi-o fi scos stareţul spinul din talpă?
Răzvan Ciucă
Domeniile Ostrov, 2017
înainte de Acoperământul Maicii Domnului.
