CORDON SANITAR PE LINIA DUNĂRII!
Un reportaj fantastic de autentic de acum două veacuri, semnat de Răzvan Ciucă şi Ionela-Vasilica Bran.
Din 1659 – prima menţionare „documentară” a unei epidemii de ciumă pe teritoriul actualei Românii – şi până pe la 1920, când „gripa spaniolă” începe să se stingă, am fost loviţi de tot felul de pandemii aduse de turci, de tătari, de ruşi, chiar de italieni. Trei domnitori cad victime, iar numărul persoanelor decedate, de-a lungul istoriei, este unul imens.
Nu a fost ocolită nici balta Ialomiţei, aflată în plin „sezon” de transhumanţă, şi în ciuda înăspririi gerului. La 17 decembrie 1783, în balta Ialomiţei se iviră nouă focare de ciumă care se răspândiră asupra mai multor sate (1).
După celebra „ciumă a lui Caragea” (1813 – 1814), răul nu s-a potolit. Cu toată severitatea aparentă a măsurilor luate de autorităţi, ciuma continua să facă ravagii în rândurile populaţiei. Ca şi azi, când trecem prin pandemie COVID-19, datele statistice asupra celor morţi de ciumă nu erau exacte. Aceeaşi explicaţie: „Pentru a nu alarma lumea prea mult”. Agentul austriac Fleischhackl îi estimează principelui Caragea un număr uluitor de victime: 24.000!, pentru întreg principatul muntean.
Pe la mijlocul lui februarie 1814, ciuma se mai domolise din cauza gerului. Va reveni în Moldova, în 1815: 16 persoane ucise de ciumă în noiembrie la Galaţi, este un exemplu modest. „Populaţia este cuprinsă de groază. Străzi şi mahalale întregi erau izolate prin cordoane sanitare pe care nu le puteau trece decât cei cu dare de mână. Casele celor bănuiţi de ciumă se vindeau pe sub mână, pentru a fi scutite de a fi arse. Organele de poliţie sanitară speculau în mod criminal pe bieţii nenorociţi, mânându-i la acte de disperare. La cea mai mică bănuială, lumea era ameninţată cu cele mai drastice măsuri de represiune, de care cetăţenii indigeni erau loviţi deopotrivă cu supuşii străini”. Ziua de 20 iunie 1819, când un grup de vreo 200 de supuşi străini s-au adunat în faţa agenţiei cerând ca pentru ei să se întocmească o carantină specială, susţinuţi şi de mahalagii ieşeni, care cereau desfiinţarea cordoanelor asupritoare, a însemnat un eveniment tragic: grupul de manifestanţi ajuns la Mitropolie, apoi în faţa palatului domnesc, este întâmpinat de arnăuţi. Arnăuţii au tras şi 48 de manifestanţi au căzut morţi şi răniţi… În iulie 1819, Calimah este mazilit şi Mihai Şuţu se aşează în scaunul Moldovei.
Urmează epidemiile de ciumă din anii 1823 – 1824 şi 1828 – 1829. Microbii groaznicei molime au fost aduşi din raiaua Brăilei, fiindcă turcii nu luaseră măsuri serioase pentru izolarea şi combaterea ei. În mai 1824, la Galaţi, Putna cu Focşani, Râmnicul – Sărat şi Ialomiţa mureau zilnic 15 – 20 de persoane.
Ciuma continua să facă ravagii şi la Varna, Călăraşi (unde mureau până la 120 de oameni pe zi), Slobozia, Focşani, Galaţi şi alte 144 de localităţi. Toate mijloacele întrebuinţate rămăseseră fără nici un efect. Doctorul C. Marcille prezenta următoarele date :
Civili la Dudeşti
Morţi în oraş 51
Suspecţi în spital 135
Convalescenţi 103
Zac în spital 195
La carantină 96
Soldaţi la Hagi – Mosco
Morţi în oraş 42
Trimişi la spital 146
Ieşiţi din spital 103
Ieşiţi sănătoşi 26
Rămân în spital 131
Soldaţi la Călăraşi
Morţi în spital 476
Trimişi în spital 622
Reţinuţi de spital 63
Bolnavi din spital 901
Convalescenţi 29
Sub pretext de ciumă se săvârşeau nenumărate abuzuri şi răzbunări, ceea ce făcea pe consulul francez Hugot să încheie raportul său din 16 noiembrie 1824, cu exclamaţia: O, kété mencatoria! – o, câtă mâncătorie ! (2).
*
Ravagiile ciumei din spatele frontului nu puteau să rămână fără efect asupra tratativelor de pace de la Adrianopol, de la începutul lui septembrie 1829. Între stipulaţiunile tratatului de pace şi ale convenţiunii separate privitoare la Principatele Române se găseau dispoziţiuni de mare importanţă pentru combaterea epidemiilor pustiitoare din ţările noastre. Adevăratele cuibare ale ciumei erau raialele turceşti de la Brăila, Giurgiu şi Turnu, unde administraţia turcească era inertă.
Prin dispoziţiile tratatului de la Adrianopol s-a procedat la delimitarea graniţelor de-a lungul Dunării de la Orşova până la vărsarea Prutului în Dunăre. Noua graniţă urma firul apei, adică şenalul sau talvegul Dunării. Insulele din dreapta şenalului rămăseseră turcilor, iar cele din stânga fuseseră reîncorporate Ţării Româneşti şi Moldovei. 80 de insule au fost atribuite Principatelor Române ( Ostrovul Mic, Ostrovul Mare, Mocanu Oslu, Turtucaia, Leove, Aliman, Raţa la Stânga ş.a.).
Guvernelor de la Bucureşti şi Iaşi li s-au permis să organizeze, de-a lungul noii frontiere dunărene, cordoane sanitare şi staţiuni de carantină permanente, străjuite de gărzi înarmate din miliţia pământeană (3).
Concomitent cu măsurile de combatere a epidemiei a fost elaborat şi statutul pentru înfiinţarea cordonului sanitar la Dunăre, al staţiunilor de carantină pentru persoane şi al schelelor de trecere pentru mărfuri în vederea protejării populaţiei contra bolilor contagioase. Capitolul 6 din Regulamentul Organic pentru Ţara Românească era intitulat : Despre carantină, al cărui scop era să devină un bastion contra ciumei, cum o caracteriza guvernatorul Kisseleff în mesajul său către Adunarea Obştească a Munteniei, din ziua de 22 martie 1831 (4).
Statutul cuprindea opt capitole: în primul capitol se prevedea înfiinţarea de staţiuni de carantină la Galaţi, Brăila, Piua Petrii, Călăraşi, Giurgiu, Zimnicea, Izlaz, Calafat, Cladova şi Vârciorova. Galaţi, Brăila, Călăraşi, Giurgiu, Izlaz şi Calafat erau staţiuni de clasa întâia. În fruntea intendenţei carantinelor stătea un intendent superior, care în Muntenia era supus marelui spătar, iar în Moldova marelui hatman.
Capitolul al doilea al doilea cuprindea dispoziţii cu privire la construcţia staţiunilor de carantină, vizând comisarii, medicul, oamenii de serviciu şi o cameră pentru fumigaţia efectelor. Cioclii erau adăpostiţi într-o cameră aparte. În jur, apartamente pentru public şi magazii pentru mărfuri.
În celelalte capitole se prevedeau instrucţiuni pentru : întocmirea pichetelor pentru traficul mărfurilor, proceduri carantinale, dezinfectarea mărfurilor, îndatoririle impuse organelor de conducere şi control, asupra pichetelor de pază de-a lungul cordonului, contravenţii, sancţiuni (5).
Regulamentul pentru funcţionarea carantinelor cuprindea 20 de articole (6), din care noi vom reproduce doar două:
Art.1. „Pentru a scuti Ţara Românească de plaga ciumei se va institui de-a-lungul întregului ţărm stâng al Dunării un cordon sanitar permanent. Linia de carantină se va compune din 5 lazarete mari şi din 6 birouri de carantină pendinte din cele dintâi.
Sediile destinate pentru marele lazarete sunt Calafat, Zimnicea, Giurgiu, Călăraşi şi Brăila, iar pentru birourile mici de carantină localităţile Cerneţ, Bechet vizavi de Rahova, Islaz, Turnu, Olteniţa şi Piua Petrei (în text Piuapetrei, n.n.).
Linia de carantină odată stabilită, niciun călător de pe malul drept al Dunării nu va putea acosta decât în punctele menţionate”.
Art. 19. „Indivizii care vor călca cordonul sanitar şi nu vor respecta regulamentele de carantină sunt pasibili de următoarele pedepse:
- Cei ce vor introduce în teritoriul român fără a face carantină vor fi trimişi la ocnă pentru totdeauna.
- Cei ce vor introduce mărfuri sau alte efecte, comit un dublu delict de contrabandă şi de infracţiune sanitară şi vor fi pedepsiţi cu confiscarea obiectelor confiscate; infractorii şi contrabandiştii vor mai fi pe deasupra şi condamnaţi la ocnă pe viaţă.
- Cei ce vor fi tăinuit efecte şi care vor fi dovediţi în timpul carantinei vor fi obligaţi de a repeta carantina şi de a plăti încă şi o amendă.
- Indivizii care vor atinge o persoană sau un obiect ce se găseşte încă în carantină, deopotrivă cu obiectele atinse de un călător ce vine să intre, vor fi de asemenea supuşi unui nou termen de carantină.
- Dacă s’ar întâmpla ca un individ să încerce a călca legea sau cordonul sanitar, sau că la somaţiunea repetată a sentinelei să nu se oprească, atunci sentinela este autorizată de a trage asupra infractorului”.
Schelele însemnate erau Calafatul, vis-à-vis de Vidin, unde dominau mărfurile de la
Sofia, Niş etc.: săpun, ulei, mătase, cafea, textile, pielării etc. Zimnicea avea şi ea o schelă mare, pe unde treceau mărfurile importate din Rumelia, Seres, Salonic, Ianina, anume produse turceşti, tutun din Albania, textile din Asia, precum şi minereuri cunoscute sub numele de Adramit (oraş la coasta Anatoliei din golful Adramiti ) şi Chircagaci (localitate minieră în Anatolia). Pe la Giurgiu, o altă schelă mare, intrau în ţară mărfurile ce se importau din Constantinopol şi Varna. Prin schela de la Călăraşi, punct foarte important pentru trecerea turmelor aflate în transhumanţă, intrau în ţară negustori orientali care negociau cu produse indigene. Schela de la Brăila, aşezată între Muntenia şi Moldova, constituia un mare debuşeu pentru exportul român (7).
Pentru paza cordonului se înfiinţară 6 batalioane de jandarmi pedeştri şi 6 escadroane de jandarmi călări sub comanda marelui spătar (8).
N-a fost suficientă ciuma, a lovit şi holera, 1831, mai întâi în Moldova în iulie 1837se semnalară cazuri de holeră la Focşani, precum şi în judeţele Buzău şi Ialomiţa. La 13 august 1831 se raporta din Bucureşti că până la acea dată fuseseră cuprinse de holeră 1792 persoane, dintre care 825 au murit, 229 erau în stare de convalescenţă, iar 738 se găseau încă în tratament spitalicesc (9).
Între timp, epidemia de ciumă făcea ravagii în sudul Dunării dar, mai ales, în dreapta Dunării (Lom, Rahova, Nicopole, Plevna, Sofia, Rusciuc, Turtucaia, Hârşova, Tulcea ş.a.). Din raportul inspectoratului carantinelor dunărene, prezentat guvernului, noi reţinem doar următoarele date: „la un loc” 86.629 morţi; la stânele din Isaccea, 26 de morţi, şi la stânele din Babadag, 101 morţi (10).
„Din cele arătate mai sus s-a putut vedea cât au avut de suferit ţările noastre pe urma epidemiilor de ciumă şi holeră şi că acestui flagel i s-a pus capăt numai prin încorporarea raialelor Brăila, Giurgiu şi Turnu şi organizarea cordonului sanitar permanent la Dunăre” (11).
Evenimentele pe care le-am consemnat şi, după putinţele noastre, le-am comentat, „au implicat şi reglementarea trecerii mocanilor cu vitele în Dobrogea, care, până atunci, nu fuseseră supusă nici unei restricţii. Aşa se explică şi de ce păstorii transilvăneni s-au obişnuit destul de greu cu noile măsuri, la început unii dintre ei încălcându-le în mod grosolan, deşi acest lucru atrăgea asupra lor pedepse dintre cele mai aspre” (12).
La 6 octombrie 1830 au fost inaugurate noile reglementări referitoare în mod direct la trecerea mocanilor peste Dunăre. Ele au fost propuse într-un raport al Divanului Săvârşitor al Ţării Româneşti către prezident (13), fiind aprobate de acesta la 9 octombrie (14) şi cuprinse apoi şi în Regulamentul („contractul”) vămilor din 31 decembrie, acelaşi an (15). Se prevedea, mai întâi, „să se sloboadă dobitoacele la ernatec în turme numai pe la vămi şi carantine, pe la care să sloboade dobitoacele rumâneşti pentru vânzare”, şi anume pe la Brăila, Călăraşi, Giurgiu, Zimnicea, Izvoarele, Calafat şi Cerneţ. Se stabilea apoi ca vameşii şi directorii carantinelor să aibă obligaţia de a cerceta „reghiile”, documentele eliberate de autorităţile din Transilvania stăpânilor de vite, însemnând într-o condică „numărul şi feliul dobitoacelor, a cui sunt şi câte anume trec”. În cazul în care „s-or dovedi la păstori mai multe dobitoace decât este scris pe reghii, apoi nişte asemenea dobitoace să nu se sloboadă sau păstorii să fie datori a plăti hotărâta vamă”. În acelaşi fel trebuia să se procedeze şi la revenirea de peste Dunăre, aceste măsuri fiind impuse de vama care tocmai se instituise, „pentru ca păstorii, sub chip de ernatec pot a trimite în Turchiia fără vamă dobitoacele rumâneşti şi să le vândă acolo”, iar la înapoiere „pentru că păstorii vânzând dobitoacele lor în Turchiia şi întorcându-să cu mai puţin număr în Valahia, pot a-şi îndeplini reghiile cu dobitoacele ce le vor cumpăra în Valahia” şi să le treacă apoi în Transilvania fără plata vămii. Totodată, nu se mai admitea ca mocanii care treceau peste Dunăre să ia cu ei „mai multe producturi de îndestulare decât pe trei zile, după analoghiia oamenilor ce să vor afla pe lângă turme ” (16).
După aprobare, aceste reglementări au fost trimise de Comitetul Carantinelor, la 17 octombrie 1830, punctelor de trecere de la Dunăre (17). La 24 noiembrie s-a cerut carantinelor pe la care era permisă trecerea mocanilor să prezinte lunar un „perilipsis de oricâte vite vor trece peste graniţă, în Turchiia, la ernatic, arătând deosebit felurimea lor” (18).
Pentru Dobrogea, trecerea se făcea pe la Brăila şi Călăraşi, la care se vor adăuga „micile carantine” Piua Petrii şi Olteniţa…
Umblând să obţină aprobări să cumpere „mălai pentru hrana gurilor”, Divanul Săvârşitor din Ţara Românească răspunde încadrându-i pe oieri în prevederile noilor reglementări: „acei păstori au voie a trece peste graniţă mălai socotit pe câţi oameni vor fi ei, numai pentru hrană pă trei zile” (19).
Arhivele păstrează nenumărate documente privind trecerea turmelor ardelene din Ialomiţa sau Brăila în Dobrogea, dar şi pentru reveniri, prin vadul Călăraşi, în Ţara Românească (20). Atât ciobanii cât şi vitele erau supuşi unor măsuri sanitare, pentru a fi curăţite „atât de molipsitoarea boală a ciumii, cât şi dă boala ce vor mai avea, adică dalac şi gălbează”. Ele erau primite apoi de ciobanii care-şi împliniseră termenul, după care intrau în carantină şi cei rămaşi pe malul drept al Dunării (21).
Se înregistrează repetate intervenţii pentru trecere ale oierilor, mai ales în vremea fătării oilor (22).
Dacă la carantina Călăraşi intrau în ţară cu precădere ţuţuieni, (1831, primăvara, numai din satul Sălişte au venit din Dobrogea 54 de târle, cu un total de 57.181 de oi şi 1122 de cai (23), la carantina din Piua Petrii fuseseră aduse numai târle aparţinând oierilor bârsani, dintre care 5 aveau turme de peste 2000 de oi: Ion Tătaru din Şimon, cu 2330 de oi; Radu Lungu din Bran, cu 2111 oi; Nicolae Enescu, tot din Bran, cu 2144 de oi; Gheorghe Tătaru din Şimon, cu 2092 de oi şi Aron Moşoiu, din Şimon, cu 2018 oi (24).
Arhivele au conservat un număr considerabil de documente privitoare la procedurile de trecere a oierilor transhumanţi în Dobrogea şi revenirea lor în Ţara Românească, cu activarea diferenţiată a carantinelor de la Brăila, Călăraşi, Olteniţa, Giurgiu, mai rar la Galaţi, Piua Petrii (în 1834, sediul acestei carantine se mută la punctul Gura Ialomiţei).
Nu putem cita multe cazuri spectaculoase de încălcare a regulamentului pentru funcţionarea carantinelor. Am mai arătat că, la întoarcerea din Dobrogea, atât păstorii cât şi vitele trebuiau să-şi facă termenul de curăţenie la carantine. (Aceasta, desigur, până la desfiinţarea cordonului sanitar de pe linia Dunării. În 1855, 1 ianuarie, printr-un ofis domnesc din 28 decembrie 1854, domnul Moldovei, Grigore Ghica, hotăra desfiinţarea carantinei Galaţi) (25). Unii mocani încălcau însă această obligaţie, trecând fluviul clandestin şi alertând astfel autorităţile româneşti. În noaptea de 28 februarie 1834, au fost prinşi şapte mocani, trecuţi cu o luntre, pe lângă carantina Piua Petrii, de către doi români din satul dobrogean Ulmii (26). Alţi români din acelaşi sat au adus, cu un vas al turcului Husein Efendi, orânduit cu paza vadului de la Hârşova, în noaptea de Buna Vestire 1835, doi „ţuţuieni” din Tilişca, „cu dăsagi cu calabalâcul lor şi cu cinci cai” (27). În aprilie acelaşi an, au fost prinşi în satul Giurgeni 20 de mocani „trecuţi de turci” în Ţara Românească (28). În noaptea de 24 spre 25 ianuarie 1840, doi români din Turtucaia au adus cu luntrea doi păstori transilvăneni clandestin la stânga Dunării, urmând ca şi vitele acestora „să le treacă iarăşi tainic” (29). Un locuitor al satului Ulmii, Ioniţă Nădrag, se specializase în asemenea treceri ilegale, determinând autorităţile Ţării Româneşti să ia măsuri drastice împotriva lui (30). Vom prezenta încă două cazuri. Astfel, la 28 februarie 1834, Comitetul Carantinelor preciza că „nefiind slobod a primi pasageri” pe la punctul Olteniţa, era admisă numai intrarea vitelor, curăţenia ciobanilor urmând să se facă la carantina Călăraşi sau la Brăila (31).
Al doilea caz priveşte carantina Gura Ialomiţei. Pe baza jurnalului comisiei, inspectorul general („ghinăral enspector”) al carantinelor liniei Dunării, Nicolae Mavros, a adresat un raport, la 8 aprilie, către domnul Ţării Româneşti, Alexandru Ghica, în care relata următoarele : „La anul 1835, pentru neorânduielile săvârşite la carantina Gura Ialomiţei de către păstorii austrieci (mocani, n.n.) cu călcarea cordonului de sănătate, Înălţimea v. aţi hotărât ca să se propească cu totul trecerea pe acolo a vitelor mocăneşti, în urmarea căreia înaltei porunci aceasta se păzeşte şi acum ”. Mocanii, în jalba lor, promit că „vor păzi cu sfinţenie pravilele de sănătate”. La câteva zile după aceea, domnul ţării a încuviinţat „intrarea oilor şi pe la acel punct, precum au fost şi mai înainte”. De atunci, prin acest loc, trecerea mocanilor cu vitele lor s-a putut urma în ambele sensuri fără nicio oprelişte (32).
Nu trebuie exagerate efectele negative ale restricţiilor, absolut necesare, impuse trecerii mocanilor cu vitele lor de o parte şi de alta a Dunării, în perioada carantinării liniei Dunării. Introducerea evidenţelor stricte a însemnat, în primul rând, ordine. Efectele epidemiilor de ciumă şi holeră au fost reduse la minimum, uneori chiar anihilate, datorită politicii administrative şi medicale impusă de autorităţile vremii.
Nu apreciem acum nici efectele păcii de la Adrianopol (libertatea comerţului în Principatele Române, boierii pornesc desţelenirea Bărăganului, nu mai sunt siliţi să dea grâul turcilor la preţ redus, ci îl pot vinde francezilor sau englezilor pe Dunăre etc.), dar nu putem să înţelegem corect de ce în perioada între anii 1830 şi 1854, la „concurenţă” cu ciuma şi holera, fenomenul transhumanţei pastorale a atins apogeul.
Fragment din cartea în curs de apariţie:
Transhumanţa bârsană. Capete de istorie. Mocani în zodia Bărăganului.
Răzvan Ciucă, Slobozia, 14 mai 2020
