Fusesem la Reni, 20 km de Slobozia Mare, să tocmesc un camion şi un tanc pentru un prieten al meu, Aurel, şofer, folclorist şi colecţionar de antichităţi rurale, din Chişcău, Bihor. Maşinile erau ieftine, nu aşa scumpe ca cele văzute de mine cu un an în urmă în drum spre Sebeş. Erau scule firmate şi cu reputaţie, chiar şi reformate, de la Armata a IV-a din Transnistria.
Am trăit într-un timp al tuturor posibilităţilor. Lumea din răsărit se socotea liberă, iar democraţia se reducea la „fac ce vreau, dacă pot şi am bani într-un singur buzunar”. Cu imaginaţie şi cu tupeu te puteai îmbogăţi peste noapte. Se vindea şi se cumpăra orice. La Chişinău sau la Moscova, de pe tarabele din piaţă lipsea doar viţelul de aur. Credeţi-mă, am cumpărat şi eu doar o copită…
Întâmplare adevărată: Vitali Usturoi, deputat în Parlamentul Moldovei, îm-preună cu Vasile Plăcintă şi (nu ştiu cum) Ursu, puseseră la cale un holding, Valeologia. Afacerea se întindea pe ambele maluri ale Prutului. Într-o zi, la Chişinău, Vitali a cunoscut-o pe Mariana într-un autobuz. „Cari-va-să-zică, ieu pi mata ti iubesc numaidicât”. Au coborât în staţie, i-a spus să-l ia de bărbat, apoi Usturoi a cumpărat autobuzul şi, ca dovadă a dragostei sale curate, i l-a dat cadou. Au făcut şi nuntă, dar n-a fost suficient. Vitali a stăpânit şi-un tren cu care îşi plimba iubirea până la Atena şi retur, pe când îl căuta Interpolul şi el urzea la Bucureşti într-un apartament de pe lângă Piaţa Romană.
Venisem din Ţară într-un ARO 10 – prima maşină din viaţa mea, care mi-a tulburat brandul de autostopist -, legitimaţie de director şi „colectiv” de cercetare pe teren. Se lăsase noaptea peste stepa Buceagului şi nu trecusem încă pe la Maria lui Grecu-Păsat, să iau pasca şi vinul pentru a doua zi, la slujba de Înviere. Mariei îi murise fraţii de mici. Îi îngropase în grădină şi îi jelea la praznice. Multă vreme a dormit în cuptorul din bordeiul din păpuşoi, de frica acelui „upolnomocenâi de la raion”, celovecul care tot voia s-o violeze. Scăpată şi de „foametea organizată”, din 47, cu durerea mai împuţinată, Maria obişnuia să dea pomană săracilor. Făcea pască pentru trecători, în fiecare an de Paşti, să le-o dea la Liturghia din Noaptea de Înviere.
Pe la zorel de dimineaţă, am ajuns la Nadia, gazda noastră de la marne de sat. Cântau cocoşii, şi femeia, văduvă şi ea, cocea cozonacii. Tot acolo găzduia şi preotul Valentin, fost şofer al Înaltului Petru, Mitropolitul (român) de Bălţi. De câte ori veneam în Basarabia, aduceam câte o Evanghelie. Preoţii se schimbau lunar şi plecau „la mai bine” cu sfânta carte şi odăjdiile cumpărate prin mila satului sau pe buzunarul meu.
Părintele Valentin, care avea poruncă de la vlădică să facă rost de popi români, insista să-l las în eparhie pe Ştefan, restaurator la muzeul din Slobozia şi şofer pe Aro, spre a fi grabnic hirotonit. Era o vreme când sfânta taină se administra (ce-mi place verbul!) chiar şi electricienilor, şoferilor, brutarilor, dar mai ales celor distinşi cu medalia „Pentru muncă ireproşabilă”. Nu conta că Ştefan nu avea glas şi era cam bâlbâit şi neştiutor în rugăciuni ca o buturugă. România renunţase la podurile cu flori, se simţea o schimbare de registru în strategia de Unificare. Presiunea demonstraţiilor încă mai exista, dar mai mult din spontaneitate, războiul transnistrean încetase, cel puţin pe… front. Trecuse şi vremea când, de Buna Vestire, la Chişinău, între Parcul Puşkin şi Piaţa Marii Adunări Naţionale, am spart cordonul de poliţişti călări şi în mijlocul a mii de basarabeni am fluturat, împreună cu un român din Cernăuţi, tricolorul. „Hai să dăm mână cu mână”, „Basarabia,pământ românesc”, „Vrem să ne unim cu ţara!” Acasă, la Slobozia, cineva mă reclama că lipsesc de la serviciu…
Mă năpădesc amintirile, dar s-ar putea să fie prea târziu să-mi mai scriu amintirile. Aşa că, să mă întorc la prochimen…
Cred că preacucernicul Valentin nu primise din întâmplare parohia de la Slobozia Mare. În 93, slujbele se ţineau într-un locaş improvizat într-o fostă alimentară, devenită apoi depozit şi bar. Biserica în formă de cruce, cu o turlă cu cinci clopote, cu hramul „Sfinţii Voievozi”, ctitorită la 1871 şi nespusă podoabă dintre satele de la Reni la Cahul, a fost pusă la pământ la 13 iunie 1960. „Tractoarele S- 80, ce târnuiau din pereţi cu odgoane de oţel, intrau pe jumătate în pământ. Cineva a spus că în materialul pentru tencuială s-au folosit multe, multe ouă. O fi fost aşa. Totuşi au dărâmat-o”. (Ion Geantâc, Slobozia Mare …pp.140-142).
La 13 ianuarie 1991 s-a pus piatra de temelie pentru o nouă şi mare biserică. La slujba de sfinţire a participat Mircea Snegur, preşedintele Republicii Moldova, mireni importanţi şi feţe bisericeşti din cele două Românii. Apoi pioşenia, elanul, promisiunile s-au topit ca săpunu-n sărăcie. Cumetrii mei şi-au lăsat casele de baştină şi-au plecat în Europa. Pe unii i-am găsit la Bruxelles, alţii mi-au telefonat din Catalunia. Alţii, din România, enervează lumea lui Banciu de la B1 TV. Restul ascultă retorica antirusă şi aşteaptă binecuvântarea UE – NATO.
…Hristos a înviat ! Afară, pe terenul dintre biserica improvizată şi temelia viitoarei biserici, femeile cu copii şi bunei aşteaptă roată cu panerele cu lumini, ouă înroşite, cozonaci şi vin la tălpi, pe iarbă.
Într-un lighean, pe un scăunel de lângă masa altarului, „pominoace” de vii şi de morţi. Unele erau ca nişte carnete mai mari, cu coperţile de aramă şi cu semnul crucii : David, Ana, Nicu (toţi Sacagiu) …Pachiţa, Andrei, Ecaterina… Anastasie, Ion, Dumitru… Doamna Tamara Crăciun, care se ocupa cu lumânările, mă dumireşte: „Sunt cu toţi 71 de decedaţi la foametea din 47, doar o parte…” Astfel au plătit autorităţile bolşevice „nesupunerea” românilor din 1941-1944.
*
Într-o dimineaţă, pe malul Prutului, mă uscam împreună cu Alecu (Mare) şi Vulpe din Brânză. Mi-am luat un suvenir, un ghem de sârmă ghimpată de la frontiera româno-moldovenească (?). Am revăzut ciornele lui Geantâc, pe care le purtam pentru corectură: Mă căznesc să citesc: „Când am deschis uşa la Sanda Carapostol, m-a lovit în nas o duhoare insuportabilă. Tăiaseră un câine şi îl fierbeau. Trei copii, istoviţi, care mişcau numai din ochi, răbdători, îşi aşteptau porţia. La Gheorghe Stoicescu, hamutarul, copiii găsiseră în pod potloage de hamuri, pe care le pârjoleau la plită, iar apoi rodeau din ele. Şi aşa aproape toate familiile”.
Pe obeliscul din centrul satului sunt scrişi 219 de slobozeni morţi pe front în anii 1944-1945. Toţi sunt pomeniţi la Liturghie: Vasile Pocoi şi Nicolae Trifon, căzuţi în Afganistan… Fotografiile lor sunt puse în fereastra casei, să-i tânguie trecătorii.
„Să scrii cartea, nea Ioane!”.
Pe Uliţa Mare, Nicolae Dobre a săpat o fântână. Lângă ea, o cruce masivă cu Iisus Hristos răstignit, icoane, fotografia lui Eminescu şi tricolorul.
Răzvan Ciucă
Slobozia, aprilie 2014,
înainte de Săptămâna Patimilor
