Munchen, 1982. Vicecampion european la Koln (1979), medaliat cu bronz la Olimpiada de la Moscova (1980), tânărul boxer Valentin Silaghi, românul de la o coasă de Bobâlna, sergent în Capitala României lui Ceauşescu, la clubul „Dinamo”, urcă pe ringul Campionatului Mondial. Dansează în ring, sigur pe talentul şi pregătirea sa. Cubanezul rezistă cu greu. Stupoare, trei arbitri îl înving pe român. Pentru boxerul român de „mijlocie” urmează runda cea mai înfricoşătoare. Ardeleanul suportă scrâşnind o serie lungă de acuzaţii („trădător”, „ungur nenorocit”), înjurături de mamă şi nevastă, ameninţări cu puşcăria. Dumitru Ciubotariu, şeful delegaţiei române, fost boxer cu nume şi ofiţer M.I. îl loveşte sub centură şi îi smulge inima. Rănit, Valentin Silaghi găseşte o uşă întredeschisă într-un hub de trafic, o forţează şi rămâne în lumea liberă. „Munchen mag dich”.
Peste 5 ani… Silaghi îşi stabilise rezidenţa la Dachau, 20 km de Munchen, „oraşul cu cea mai bună calitate a vieţii din lume”. Locuia într-o garsonieră dintr-o vilă veche, se trezea şi adormea cu faţa la un tablou înţepenit într-un cui, cu un cerb cu capul întors şi ochiul drept în lacrimi. Lucra (sculer-matriţer sau strungar ?) într-o fabrică, unde nu întârzia niciodată, mânca la pensiunea unei frumoase cehoaice, boxa când şi când cu americani din trupele NATO. Între timp urma cursurile şcolii de box a RFG. Îmi povestea des de Ardeal şi de dorurile sale.
Într-o zi ne plimbam prin Englischer Garten. Valentin rămăsese în urmă. M-am întors şi l-am găsit întins pe iarbă, îşi acoperise faţa cu un ziar şi plângea… Şi azi mă urmăreşte privirea cerbului cu capul întors şi lăcrimând.
Am ieşit la autobahn, pentru autostop. Până la Stuttgart, leagănul filozofului Hegel, locul unde au fost inventate motocicleta şi automobilul cu patru roţi, am călătorit cu o maşină cu rulotă, condusă de un păsări-lăţi-lungilă, Thomas Miller, agent de vânzări îndrăgostit peste poate de o studentă din Salonic pentru care şi învăţase poezii întregi de Reiner Maria Rilke. Şi aflândThomas că eu, în ţară, mă ocupam de expoziţii, m-a rugat să-i fac standul de echipamente electronice din Târgul de la Offenburg, aproape de Rin, între Karlsruhe şi Freiburg. Două zile, neamţul a rămas cu iubita în Campusul studenţesc al Universităţii din Stuttgart, m-a plătit, am dormit în rulotă, dar i-am aranjat standul fix după „Neckermann” (expresie care circula pe-atunci la românii care îşi împrumutau celebra revistă în colivia la care erau blestemaţi să ciripească). L-am sunat pe Silaghi să-i spun că am înmulţit banii împrumutaţi de el la plecare şi pe care mă rugase să-i dau soţiei sale la Bucureşti. Dincolo de Podul Constanţa, soţia de care îi era dor rămăsese gravidă cu un subordonat al generalului Postelnicu. Nu de frica extemporalelor nu i-am dat banii, ci pentru că am socotit inutil gestul. Voi scrie într-o zi doar despre Silaghi, omul sensibil, cuviincios şi de caracter şi îmi voi cere iertare că nu i-am înapoiat nici până astăzi cele 200 de mărci împrumutate să cumpăr o manta „gauleiter”, cafea şi pixuri pentru „obligaţiile” de acasă.
Am ieşit iar la autobahn. Ce brodeală ! M-am urcat într-un tir românesc, „Steagul Roşu”. Maşina paradită, ca să-i afle hiba, şoferul, cu patru copii acasă şi femeie de serviciu la gădina zoologică, a dat peste cap cabina de trei ori. Ce ausfahrt ? Pe unde se nimerea. Treceau pe lângă noi bulgarii cu autocamioane „Volvo”. Şoferii din vecini deschideau fereastra, râdeau, aprindeau un chibrit şi-l aruncau spre noi, adică să dăm foc rablei… La Freiburg im Breisgau, colocvial Freiburg, am ajuns pe seară. Înainte să intre în oraş, nea Marin m-a invitat la bar, aşa-i spunea cutiei pentru păstrat alimente fixată de burta maşinii. A desfăcut două conserve de fasole boabe, a spart şi o ceapă, am băut câte o doză de bere (Prost !), totul pe repezeală, că se lăsa întunericul …
Freiburg este un oraş din landul Baden-Wurttemberg, în regiunea Breisgau, la marginea vestică a părţii de sud a munţilor Pădurea Neagră (Schwarzwald), la drumul Vinului Baden şi „Drumul verde – Route Verte” pornit din munţii Vosges, în Alsacia. Se lăsa toamna şi, după o veche tradiţie, ultima recoltă de struguri trebuia adusă acasă cu o căruţă trasă de un bou. Altminteri, întreaga recoltă devenea acră, lungind umbrele cailor numiţi „Vulpile …” Nu foarte departe, la Donaueschingen, două pârâiaşe, Brigach şi Breg, se contopesc şi nasc Izvorul Dunării. Până la Marea Neagră sunt 2950 km.
Cu ani în urmă mai fusesem la Freiburg şi aveam, de atunci şi mai ales după căderea zidului Berlinului, să revin de mai multe ori, invitat mai de fiecare dată la Congresele de limbă şi cultură aromână. Oraşul era locuit de peste 200 000 de oameni, dintre care aproape 30 000 de studenţi ai Universităţii Albert Ludwigs, ai universităţilor tehnice, pedagogice, de medicină ş.a. Anual, oraşul şi împrejurimile erau vizitate de peste 3 milioane de turişti. Pe scurt, acestea sunt coordonatele locului în care un grup de aromâni, cu un decan de vârstă şi lider european, Vasile Barba, profesor-oaspete la Universitatea din Freiburg, susţinut de o soţie săsoaică, filolog şi recunoscătoare patriei române, îşi va radicaliza discursul de emancipare a unui neam mai mult urgisit, mai puţin favorizat de vremuri ieşite, shakespearian, din ţâţâni. Vasila Barba va rămâne în istorie nu doar doar autorul unei mici dar mişcătoare şi de bun simţ „Scrisoare către nepoţi”, ci chiar principalul autor al Recomandării 1333/1997 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind limba şi cultura aromânilor.
Voi povesti două întâmplări, una la care am fost martor, alta la care am fost autor. În septembrie 1987, Universitatea Albert Ludwigs a organizat Congresul Romaniştilor. În Aula Universităţii, 400 de suflete de pe toate continentele. Pe scena semirotundă din faţă, un amvon şi un pian. Exact cu 5 minute înainte de gongul inaugural, în aulă a intrat Richard von Weizsacher, preşedintele Germaniei Occidentale, fiul lui Ernst, secretar de stat la ministerul de externe condus de Ribbentropp, şi Oberfuhrer SS în cartierul personal al lui Himmler, arestat apoi de americani şi condamnat în cadrul proceselor de la Nurnberg la 5 ani închisoare !? S- aşezat liniştit şi în aplauze de protocol în partea stângă a sălii. Şi-a rostit alocuţiunea la amvon, după preşedintele Congresului, după rector şi după decanul Universităţii. Plutind parcă, o doamnă blondă şi diafană s-a aşezat la pian interpretând Poissons d’or, de Claude Debussy, subtilă aluzie la firicelul de apă argintie care aleargă în meandre prin Freiburg. Fără un prezidium ticsit de veleitari nici azi în România nu s-ar putea deschide nu un congres, nici măcar o şedinţă de bloc.
În programul Congresului era prevăzută şi secţiunea Latinitatea balcanică – aromânii. Barba şi decanul Rupert Rohr, îşi doreau şi o expoziţie de genul SOS – Aromânii ! Mi s-a dat un salon într-o vilă din apropierea Bibliotecii Universităţii şi un ajutor, Sami parcă-l chema, studiase filologia la Bucureşti şi era un bun colaborator al distinsei profesoare Matilda Caragiu-Marioţeanu. Patrimoniu ? Sute de cărţi, veşminte populare, ţesături, unelte strânse din „diaspora” aromână. Până la inaugurare aveam puţin mai mult de 48 de ore. Am muncit toată noaptea la selecţia obiectelor expozabile şi la sistematizarea ideilor tematice, pe care Sami le şi traducea în limba germană. A doua zi, ghinion ! S-a spart o conductă de apă în apartamentul superior. Apa s-a scurs tocmai pe peretele cu care urma să încep expoziţia. Situaţie de emergency ! „Sami, adu-mi un uscător de păr şi cea mai mare hartă a Europei”. Am uscat cât-de-cât peretele, dar zoaiele se-ntindeau până la podea. Şi ce forme ciudate aveau ! Am rupt harta în bucăţi, cum mi-a venit, şi am lipit fragmentele pe traseele zoaielor de pe perete. Am figurat un cerc de tir pe care am scris Berlin şi, în mijloc, am bătut un cui de care am atârnat o cârlibană cu cap de şarpe pe care am lipit o etichetă de carton A4: Quo vadis, armâne ?
Universitatea Albert Ludwigs şi Uniunea Culturală Aromână mi-au acordat Diploma de Onoare şi premiul de 800 de mărci pentru „competenţa şi dăruirea cu care a(m) organizat în scurt timp – cu prilejul Congresului Romaniştilor (…), 18-20.09.1987 – prima expoziţie documentară de carte şi artă aromână”. După Malta înţelegerii Bush-Gorbaciov, am revenit o săptămână la Freiburg. Se mai păstra peretele cu cârlibana. Rupsesem harta Europei exact pe URSS, Cehoslovacia şi Iugoslavia…
Răzvan Ciucă
Slobozia, mai 2014,
înainte de Duminica Samarinencii
