De la Bucureşti la Atena am zburat cu un avion de linie. Şi nu oricum, ci la business-class. La Atena, pe Aeroportul Internaţional Elefterios Venizelos, cel mai mare portal din întreaga Europă de Sud Est, am băut cafea, împreună cu peste patruzeci de parlamentari europeni, la salonul VIP. Cum să nu mă fudulesc, când o viaţă de muzeograf am făcut autostopul ?
În primăvara lui 1999 eram expert în Comisia de Agricultură şi Dezvoltare Rurală al Consiliului European. Dincolo de Cazane, Iugoslavia sângera. Subotica gemea sub greutatea cadavrelor, în replică bombardamentele NATO împrăştiau duhoarea morţii peste Belgrad. Kosovo, după Racak, în isteria inflaţiei etnice şi a demenţei UCK, grăbea prohodul Iugoslaviei, cel mai liberal stat socialist din Europa până la căderea zidului Berlinului. Multă vreme m-am gândit cât de neamuri sunt sârbii, veniţi pe Drina şi Ibar din bazinul Elbei şi Oderului, cu romanii şi germanii. Şi dacă la ei şi la ceilalţi slavi, până la venirea în Balcani, Dumnezeu ar fi trimis un Ulfila şi nu pe Constantin şi Metodiu.
La Atena am fost îmbarcaţi într-un transportor militar, ni s-a explicat cum se deschid trapele şi paraşutele, ne-am pus dopuri în urechi şi am gustat siguranţa împărtăşită de avioanele de vânătoare din escortă. Doamne-ajută !
Am aterizat la Larissa, capitala şi cel mai mare oraş din regiunea Tesalia a Greciei, centrul agricol de anvergură, leagănul lui Ahile (pomenit ca atare în Cartea a II-a din Iliada lui Homer) şi necropolele celebrului medic Hipocrate şi a faimosului filozof Gorgias de Leontini.
Pelsagi, Meno şi proiecţia lui Socrate „în drum spre casă”, Teba, Filip al II-lea, al V-lea, Antioh al III-lea, Pompei după Pharsalus, ostrogoţi, împăratul bizantin Justinian, bulgarul Samuel, a patra Cruciadă, otomanii cu Aya Paşa (3000 de creştini ucişi la Trikala), piele, bumbac, mătase şi tutun, iar Hursid Paşa, compun istoria Larissei peste care a rămas în veşnicie ceea ce s-a aşternut înainte de Consiliul de la Niceea (325), ortodoxia.
Nu m-am aşezat la nicio masă fără ca Mitropolitul locului să dea binecuvântarea. Ca şi în arhipelagul grecesc, la Samos, când am jucat, pentru Muzeul Agriculturii din România, finala „Muzeul European al Anului (EMYA), cu trofeul instituit de regele Baudouin al Belgiei şi susţinut de Consiliului European.
În 330 î.Hr., Archestratos a scris prima carte de bucate din istoria omenirii. Până azi, grecii au păstrat o bucătărie tipic mediteraneană, de unde nu lipsesc peştele, uleiul de măsline, legumele, cimbrul şi pinul mediteranean, oregano sau menta, busuiocul, brânzeturile din lapte de oaie şi de capră.
Pentru mâncarea tradiţională, preţuri modice şi atmosferă, băteam seara tavernele, un simbol al Greciei, unde auzeam sunetele faimoasei bouzouki, un instrument muzical cu un corp oval şi tastieră lungă, cu coarde ciupite şi timbru metalic, percusiv.
Experţii – mai puţin eu, care aveam un discurs insolit pentru gazde – semnaseră documentele oficiale. Tema Reuniunii, Produse agricole excedentare din bazinul mediteranean, se apropia de finalizare. După regulile jocului pe teren propriu, Grecia urma să beneficieze de o importantă compensare a pierderilor înregistrate în comerţul cu produse agricole, datorate războiului din Kosovo. Preşedintele Comisiei era o doamnă blondă, vioaie şi persuasivă, bineînţeles grecoaică. Atentă la posibile deviaţii, m-a dat în grija unui funcţionar de la Primărie, o tânără înaltă, totdeauna în alb, desprinsă din show-bizz-ul Rock’n Roll Bar din Skiathos, un local cosmopolit, premiat în 2004 drept unul din cele mai faine baruri din U.E. Grecoaica mă plimba în fiecare seară cu un Suzuki Jimny, nu mă slăbea din ochi şi mă aplauda chicotind de câte ori îndrăzneam să cânt pe mica scenă a tavernei „Când s-a-mpărţit norocul, măi dorule…” Kali nihta !
Într-o dimineaţă am tăiat Câmpia Tesaliană şi împreună cu eurodeputaţii şi bodyguarzii (1:5) am ajuns la Meteora, pădurea de stânci, suspendată între cer şi pământ, unde monahismul ortodox se cuibărise din sec. al II-lea, în „perpetua violenţă a naturii şi neîncetata întemniţare a simţurilor” (Theoteknis Monahis, Pădurea de piatră a Meteorei, Atena, 1975). Acolo am văzut oameni trăitori în căinţă, „a doua naştere după Botez” (Th. Provatakis), care încetaseră să ceară „Domnului care vine cu slavă”, pentru că aveau încredere deplină in El.
Cândva, ascensiunea la mânăstirile Meteora se făcea pe scări de sfoară succesive şi cu plasa (atunci, doar pentru alimente). Am urcat treptele săpate în piatră (115 trepte abrupte până la Mânăstirea „Schimbarea la Faţă”, „Marele Meteor”; 140 de trepte până la „Sfânta Treime”). De unde ai privi, spectacolul Meteorei îţi impune teamă, admiraţie şi extaz. Atunci, în ’99, mai vieţuiau nici zece mânăstiri, dar păstrau în măreţie dumnezeiască lojele din lemn suspendate, balcoanele şi bovindourile decupate în pereţii stâncilor, sintezele iconografice inspirate de ciclul istoric, dogmatic şi liturgic al Bisericii Ortodoxe, tronurile despoţilor şi egumenilor decorate cu mozaicuri din marmură şi fildeş, Evanghelii aurite, odăjdii brodate în fire din metale scumpe, coduri manuscrise cu miniaturi ş.a. Încă, şi îndestulătoare, te priveau chipurile sfinţilor zugrăvite în frumuseţi escatologice de un Teofanie Cretanul.
Caut urmele noastre. La 1398, Ioan Vladislav („domnul unguro-valah” scrie aiurea un ghid turistic tradus în română), a donat Mânăstirii Sfântului Ştefan un fragment de Lemn Sfânt, sfintele moaşte ale lui Ioan Prodromul, moşii în România; nepotul său, vornicul Dragumar, a oferit chiar capul mumificat al Sfântului Haralambie (Provatakis, Meteora. Atena. p.59).
La Meteora nu-s puţini călugări de soie aromână, dar un singur monah mi-a recunoscut între patru ochi: „Hiu armân”. Pe cei care cred „în Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor”. Statul de la Atena îi consideră, exclusiv, greci …
Ne-am aşezat la masă la picioarele stâncilor Meteorei, în pitorescul sat Kastaki, la 2 km de Kalambaka şi aproape de ruinele castelului zidit prin veacul al XIV-lea de împăratul bizantin Andronikos Paleologos. Se apropiau alegerile europarlamentare şi toţi din Comisia de la Larissa erau preocupaţi să-şi fructifice oportunităţile de afaceri. I-am admirat că, măcar la iarbă verde, europarlamentarii nu erau ipocriţi. Europa ? „De-o fi dorul de la mumă / Să faci calul numa spumă / De- fi dor de la nevastă / Să laşi calul să mai pască.” Vecinul de masă, un olandez, m-a întrebat ce afacere am în ţară. Ce să-i spun, că mă lua de prost?! „Vând pitici”, am minţit. Şi i-am explicat că la marginea Capitalei am o societate de pitici, pentru grădini şi-n faţa casei, de două feluri: seria ecumenică „Fraţii Grimm – Disney – Albă-ca-zăpada şi cei 7 pitici” şi seria cu pitici autohtoni privatizaţi, unici, precum Statu-Palmă-Barbă-Cot, cu varianta Prichiduţă, ascuns în urechea boului îndeamnă stăpânul la plug; Nan din Găvan, care se adăposteşte sub o ciupercă şi e înghiţit de o vacă, Petru Pipăruş, care …, Michiduţă, care … L-am lăsat pe olandez cu gura căscată. Am bătut palma şi în trei luni i-am livrat din Colentina primul tir cu pitici. Până astăzi a fost prima şi ultima mea afacere, chiar dacă eram doar proprietarul a două cărţi de poveşti.
Dimineaţă, la plecarea din Larisa, am schimbat calimera: am semnat actele oficiale care mă aşteptau la recepţia hotelului. Gazdele au răsuflat uşurate.
Răzvan Ciucă
Slobozia, mai 2014,
la praznicul Înălţării Domnului
