Ca student, mi-am început şcolirea în arheologie direct pe şantier, pe un deal, în Crivăţ, aproape de Olteniţa, în cultura Glina III. Şantierul era condus de profesorul Dumitru Berciu, decanul Facultăţii de Istorie, Universitatea din Bucureşti. Practic, era ţinut de Emil Moscalu, un student eminent, dar rămas în ultimul an repetent din pricina “socialismului stiinţific” pe care nu-l putea pricepe nicicum. Am auzit că a murit de oftică, puţin după absolvirea facultaţii. Dumnezeu să-l pomenească!
Stăteam la o gazdă rămasă domnişoară, mâncam mult peşte, dormeam pe cearceaf cu colţunaşi şi călcam pe foiţe de lână ţesute în două iţe. Mă spălam intr-un lighean cu smalţul sărit şi dădeam de mâncare la găini să avem a doua zi ouă la micul dejun. Seara, venea la gazdă Ştefan, absolvent de teologie la Bucureşti, blond, cu ochii albaştrii, cu calcâiele înroşite de o dragoste cu năbădăi. Îmi aducea vin alb, Șasla, ne împrumutam de versuri şi cântam popeşte. Pe unde-o fi?
Mi-am continuat curiozitatea arheologică în Prahova, la Budureasca-Vadu Săpat, cu magistrul Ion Nestor şi excepţionalul său discipol, Victor (Vicus) Teodorescu. Ziua căutam urmele străromânilor, seara beam vin de vin de la un podgorean de odinioară, scăpătat si ţicnit din bătăile securităţii. Până la culcare făceam fişe bibliografice. După spusele contemporanilor dădeam semne de a fi cineva în arheologie. Luasem licenţa la Nestor (de 4 ani numele lui paraliza studenţii…) şi primisem de la Adrian Rădulescu, directorul Muzeului de Arheologie şi Istorie din Constanţa, invitaţia de a mă nelinişti între Laokoon şi Cavalerul Trac.
Universitatea din Iaşi 1970, sfârşit de primăvară. Comisia de repartizare a absolvenţilor îmi respinge oferta de la Constanţa. Repartiţiile nominale au fost admise doar pentru instituţiile exceptate (Ministerul Apărării Naţionale, de exemplu: Ion Talpeş, Mihai Ionescu etc.).
În vremea aceea publicam poezii în Amfiteatru, Gazeta literară, Luceafărul… Virgil Carianopol sau Ion Caraion mă aşteptau între rafturi de cărţi, după experienţele “africane”, Ion Th. Ilea, poetul proletar din Oarja, vroia să mă înfieze… Amintiri din întâmplări cu scriitori, mi-ar trebui mult timp să povestesc.
Cum drumul spre Marea Neagră se închisese, am cerut să mi se dea o catedră la Agapia. Să fiu cinstit, arheologia m-a disciplinat, dar nu m-a chemat cu adevărat niciodată. La Agapia erau brazi, izvoare şi mănăstiri, aşa că pentru tânărul poet de atunci ispita a fost mare.
Decanul m-a trimis la… Călăraşii Vechi (eu am zis ca e un cartier în fostul Lichireşti), pe o catedră care amesteca istoria cu educaţia fizică, dar cu promisiunea ca voi putea ajunge chiar muzeograf-arheolog într-un timp scurt. “Du-te la Niţă Anghelescu, e bătrân şi are nevoie de cineva talentat să-i fie alături”. ”Domnule profesor, mă iertaţi, domnul Anghelescu nu are nevoie de cineva cu care să fie împreună?”
Am urcat pe scara interioară a Muzeului de arheologie din Călăraşi, str. Progresului, fost Tribunal de Pace (!?). Uşa biroului era întredeschisă, la masă Niţă Anghelescu în maieu şi în chiloţi “gogoberidze” (articol de lenjerie intimă, înfoiat şi lung peste genunchi, purtat de mijlocaşul echipei de fotbal Dinamo Tbilisi). Mânca chiftele cu murături. Mai târziu, aveam să aflu meniurile sale preferate: fasole cu murături sau ceapă, salată de vinete sau zacuscă, chiftele prăjite. De aici i s-a tras şi porecla “Moş Chiftea”… Lumea şi răutăţile ei…
Bat la uşă şi-I spun cine sunt. Mă pofteşte înăuntru după ce îşi trage pantalonii şi îşi îndeasă în ei pantalonii. Îl cântăresc: cam 70 de ani, înălţime mijlocie, deloc firav spân şi cu părul cănit. Atunci, pe un perete, se odihnea în ramă mama sa, gânditoare, aplecată de griji, în straie de ogradă, cu faţa rumenită la focul din temeiul casei. Altădată, când am vazut şi portretul tatălui său, un ţăran cu faţa severă, umbrită de arman, cu cămaşă albă încheiată cu nasture la gât, cu vestă şi pălărie de oraş, am intuit originile balcanice ale lui “nea Niţă” (un alt apelativ din folclorul personajului), din neam de plugari venit dinspre ţarinele Sfintelor muceniţe Filofteia şi Parascheva şi descălecat la Ceacu, în Bărăganul psaltistului Macarie.
În amiaza de atunci, nea Niţă m-a pus să spăl şi să marchez cioburile aduse de la Piscul Crăsani. Peste câteva zile mi-a răscolit caietul de şantier şi m-a (re)trimis la Piscul Crăsani. “Să faci totul la M”. Zicea em, şi pentru el cuvântul însemna ordine, exactitate, detalii de execuţie la milimetru.
Născut în 1903, Niţă Anghelescu va absovi Academia de Arte Frumoase din Bucureşti în 1934, clasa Camil Ressu. Când se lua în serios picta portrete şi peisaje – acasă păstrez o răscruce de drumuri, cu salcâmi şi stâlpi de telegraf cu cuib de berze – naturi statice şi nuduri, mai toate realizate într-o manieră academică, dar într-o expresie de sinceritate deplină. Delimitează figurativ locuri şi obiecte de la Călăraşi, Breaza, Slanic Moldova sau Poiana Ţapului. Peste ani, maniera de abordare a siturilor autohtone nu-l va opri să înţeleagă şi să redea urbanizarea şi spaţialitatea occidentală (Dusseldorf sau riviera Rinului).
Niţă Anghelescu a rămas şi zugravul care a restaurat sau a împodobit cu pictură noua bisericile din Ulmu, Radu Negru, Floroaica, Grădiştea, Roseţi, Satnoieni. Cât zugrăvea, îmi spunea un om din Ulmu, se ruga şi postea.
În 1950-1951, printr-un HCM si o decizie locală, ia fiinţă Muzeul din Călăraşi, într-o casă naţionalizată cu 6 încăperi, situată lângă primărie, în spatele bisericii Sf. Nicolae. Peste 3 ani, după ce a cam pierdut vremea pe la Crucea Roşie, Niţă Anghelescu va fi numit director. Împins de destin, muzeul îşi va muta adresa pe str. Progresului, în fostul Tribunal al Păcii.
“Nea Niţă”, “Moş Chiftea”, “Agentul M”, nu va mai picta multă vreme. Avea treabă, avea de împlinit o lucrare de obşte. N-a agasat autoritaţile cu cereri pentru achiziţii muzeale (s-a făcut ceva zgomot cu dobândirea statuii Caporal Muşat; ca şi acum, lumea vorbea, vorbea), nici cu cereri de “personal”. Se mulţumea cu un singur angajat, coana Dodica, femeia de serviciu, cu un bust rubensian, şi pe care, bârfeau pizmaşii, o alerga pe scara interioară. Simţea, nea Niţă, că amărâtul său scaun era râvnit. Vasile Culică sau Iatan Constantin, pasionaţi descoperitori de relicve antice şi importanţi colecţionari, nu prea s-au apropiat de el, poate doar în răstimpul de pace între două gâlceve. Dintre doi eminenţi arheologi, fraţii Petru şi Gheorghe Diaconu, îl prefera pe primul, căci îl vedea mai rar, al doilea se apropiase prea mult de Dunărea de jos…
Bătrânul prefera sa-şi facă treburile singur şi cu parcimonie. Aduna obiecte peste obiecte, le inventaria şi le aşeza în vitrine şi pe rafturi. Repara scara interioară, uşile, ferestrele, instalaţia de apă, repara totul în regie proprie, dar de fiecare dată „la M”.
Apariţia Muzeului din Slobozia şi cu mine în coastă i-au nuanţat calităţile de foarte bun gospodar. Mai era obligat de vârstă, mai ales de dimensiunile patrimoniului muzeal pe care tot el, până atunci, îl sporise şi din piatră seacă . Lăsa liniştit colecţii de arheologie, istorie, arte plastice, o bibliotecă. Un reper cultural.
S-a pensionat în 1975, după ce a insistat la “judeţeană” ca eu să-i continui lucrarea. N-a avut copii lui şi nu a fost membru de partid. Martor la cununia mea, m-a sfătuit: “Ţine-ţi muzeul în familie, dar să ai copii.”
A murit la 96 de ani. Căutaţi în Călăraşi sau Slobozia o străduţă cu numele lui, un bust nu, e prea scump, cu numele lui, căutaţi-i chipul doar cât o carte poştală lipită pe vreun perete din cele trei muzee (al Dunării de jos, mai nou al Municipiului Călăraşi, al judeţului Ialomiţa, Slobozia). Nu veţi găsi nimic! Sic transit gloria mundi…
Răsvan Ciucă,
Domeniile Ostrov, septembrie 2014,
Înainte de Pescuirea Minunată
