Sorin Anghel. Nu sunt un cetăţean la modă. Conform normelor în vigoare, nici un bun călărăşean. Ar fi fost chiar imposibil. Sunt născut la Olteniţa, care e Oxford pe lângă Călăraşi, nimic altceva decât un sat cu blocuri. Ofticaţi-vă! Enervaţi-vă! Ce puteţi face, să mă excomunicaţi? Am toate defectele cumulate. Nu sunt un om bogat, nu trăiesc în Călăraşi şi vorbesc de rău toată mişcarea sportivă de acolo.
Pentru cine nu ştie, eu sunt ziarist, nu avocat, nu aplaudac. Cuvintele mele sună sec. Sunt ca lama unui fierăstrău care taie la milimetru, nemţeşte, fără milă. E posibil ca eu să fiu nedrept cu sportivii. E greşeala mea. Nu o fac intenţionat. Aş vrea să greşesc însă mai mult, să-i urc pe garduri, să-i enervez, să-i fac să mă înjure pe conducători. În Călăraşi există o luptă surdă între cei care aplaudă şi cei care înjură. Este un război rece pe un subiect fierbinte.
La nuanţe, şi între cei care mai cred şi cei care nu mai cred, dar au crezut. Bogăţia timpilor limbii române nu ascunde însă conflictul microbist între “credincioşi” şi “necredincioşi”, între partizanii iubirii de glie la modul pozitiv absolut şi cetăţenii predispuşi la critici, bancuri, băşcălie, caterinca şi alte manifestări rebeloido-schizoide. Ar fi foarte simplu să spun în acest loc că primii, dreptcredincioşii intru dragostea pentru Călăraşi, nu au exerciţiul libertăţii de opinie, prin antiteză cu ceilalţi, liber-cugetătorii care se hrănesc tocmai din paradoxuri şi critică veninoasă, ca formă superioră a aceleiaşi mult cântate iubiri de Călăraşi.
Citesc zi de zi presa din Franţa şi am înţeles că publicului nu trebuie să-i dai fiere, ci doze micuţe de miere bio. Trăim pe o planetă din ce în ce mai călduţă, pe care judecăţile reci se topesc în oceanele gândirii pozitiviste. De aceea, eu şi toţi cei care gândesc abrupt nu mai suntem la modă. Deocamdată. Modele vin şi trec, istoria e ciclică, iar balonul este rotund. Am o sinceritate antipatică, dar cel mai mult îmi place să mă întrec în ridicarea de statui, dar n-am materie primă!
