La Vărăşti, pe Bărăgan, am cunoscut o femeie care de câte ori se petrecea rănduiala ducea la biserică „pârga firii”: grâu, vin şi untdelemn. În sat, împărţea pâine la săraci. N-am mai văzut-o, am umblat mult prin lume, ea a rămas lângă cuptorul de pâine şi va fi fost binecuvântată precum văduva cea săracă,care a aruncat în visteria templului cei doi bănuţi, adică un codrant, şi a fost îndreptăţită de către Hristos mai mult decăt ceilalţi: „Pentru că toţi au aruncat din prisosul lor, pe când ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, toată avuţia sa” (Marcu 12, 41 – 44; Luca 21, 1 – 4 ).
Am auzit că pe pământ, femeii i-a murit bărbatul şi, după o vreme, Dumnezeu a „uns-o căpităneasă”. Până a chemat-o la El, femeia a tot făcut prescuri pentru Sfânta Liturghie, şi „capete pentru pomeni”. Şi a continuat să împartă pâine pentru necăjiţi.
„Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi” (Matei 6, 11).
„Pâinea noastră, pe care ai pregătit-o dintr-un început spre nemurirea firii omeneşti, dă-ne-o nouă astăzi, celor care în viaţa de acum suntem cu morţii, pentru ca pâinea vieţii şi a cunoştinţei să biruie moartea adusă de păcat ” ( Sf. Maxim Mărturisitorul, Scurta tâlcuire la rugăciunea „Tatăl nostru”, adresată unui iubitor de Hristos / Colecţia Părinţii de limba greacă ai Bisericii, 15 C, p 252).
Dumnezeu creează lumea şi o dăruieşte omului. Acesta primeşte creaţia şi I-o oferă, la rându-i, în dar, ca un gest de recunoştinţă. Pâine şi vin, repere de bază ale întregii zidiri lucrate de om, care sunt prefăcute prin trudă din grâu în pâine şi din struguri în vin. „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate”
Din asumarea de către umanitate de recreare a zidirii se naşte Doamna Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoare. „Ce-Ţi vom aduce, Hristoase ? (…). Noi ţi-o vom aduce pe Fecioara Maria”( Slava Laudelor Utreniei Naşterii Domnului).
Pe când mă aflam în Golful Policastru, la Morigeratti, o mică aşezare avându-l patron pe Sf. Dimitrie, batrânii aduceau o prescură la biserică şi spuneau „Am adus o Preasfântă”. Surorile Florenzano, gazde, cândva misionare în Africa, îmi citeau din Sfântul Grigorie Palama, Cuvânt la Adormirea Maicii Domnului, PG 151, 461, care spunea că „ Noi aducem lui Dumnezeu pe Doamna noastră de Dumnezeu Născătoarea, aducându-i prin ea întreaga zidire prefăcută în Sfânta Sfintelor (s.n.),
Despre prescura „ Presfintei” voi afla şi de la Cornea, din Caraş Severin.
Asumându-şi pământul cel bun şi, întrupându-se, El Se naşte pe Sine din el, zămisleşte Pâinea vieţii şi ne-o oferă spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. Răsplata noastră? Paharul mântuirii voi lua. Hristos se face Euharistie (Alexandr Schmemann, Pentru viaţa lumii, Ed. Domos, 1987, p 52). Noi am fost cuprinşi în euharistia (ad literam, recunoştinţă) lui Hristos şi Hristos este Euharistia noastră. (Pentru cele de mai sus şi pentru cele de acum, vezi Mănăstirea Bura, Paolo Psarrou, Carte de bucate mănăstireşti, Ed. Sofia, Bucureşti 2013, pp 13 – 15).
Despre simboluri şi semnificaţii asemănătoare vorbesc şi Dimitra Stavru – Mihalski şi Stavrula Stamati într-o încântătoare carte, gândită pe înţelesul tuturor, Prescură şi Artos. Viaţă bisericească, aghiografice, istorie, povestiri adevărate, reţete, (Ed. Gumelniţa, Galaţi 2013, p 10). „Prescura se aduce ca să fie sfinţită şi să devină Trupul lui Hristos, însă în acelaşi timp o simbolizează şi pe Maica Domnului, pântecul Ei, care L-a purtat înlăuntru pe Hristos. Aşa cum Ioachim şi Ana au adus-o pe fiica lor lui Dumnezeu şi au lăsat-o înlăuntrul Templului, la fel şi noi oferim prescurea ca să devină Trupul lui Hristos.
Prescurea preînchipuie de asemenea mana cu care au fost hrăniţi israelitenii în pustie, dar şi pâinea cerească pe care a adus-o, conform Tradiţiei, îngerul Născătoarei de Dumnezeu în vremea şederii în Templu.
Tot prin prescură ne mutăm cu mintea la Betleem, care în limba aramaică înseamnă Casa Pâinii, acolo unde S-a născut Hristos, Pâinea vieţii celei adevărate”.
Poporul numeşte prescurea şi liturghie. Prin plămădirea ei începe pregătirea pentru Dumnezeiasca Euharistie. Până la prefacerea Darurilor, Trupul lui Hristos se numeşte „prescură” ( în greceşte prosfora – ofrandă).
Femeia care pregăteşte prescura sau pâinile funerare („căpităneasă”, căpităreasă”, „babă de capete”, „prescurăreasă”, „prescurăriţă” ) trebuie musai să îndeplinească condiţii stricte de curăţenie trupească, să fie pildă de moralitate ( Viorica Croitoru-Capbun, Răzvan Ciucă, Pâinea de neamul românesc, Ed.Star Tipp, Slobozia 2002, p.93): „Numai femeia văduvă şi cu molifta de curăţenie, făcută de preot, face…” (Maria Dobrinescu, 72 ani, Iazu, Ialomiţa, 1991); „Numai văduvele care nu au moşit niciodată” (Alexandrina Nastasia, 65 ani, Dridu, Ialomiţa, 1989); „…fac baie şi mă schimb până la piele, de toate, ca să fiu curată” (Constanţa Duţu, 72 ani, Orboieşti, Ialomiţa, 1991; „Să fie cumsecade în sat. A mers pe o cale dreaptă, a fost cinstită” (Mariţa Boboc, 50 ani Luciu, Ialomiţa, 1990) ; „Prescurăreasa îşi strânge părul bine pe cap, se spală pe mâini si, apoi, îşi dă cu Aghiazmă Mare de la Bobotează” (Preot Alexandru Marinescu, 81 ani, Maia, Ialomiţa, 1989).
Femeile care făceau prescuri „lucrau ca şi cum ar fi purtat epitrahil”, consemnează pentru greci arhimandritul Dositei în cartea sa Îndrumătorul închinătorului ortodox (Dimitra, op.cit., p.11).
Prescurile, în formă de cruce sau rotunde, dintotdeauna se fac din două părticele, aceasta înseamnă că Iisus Hristos are două firi – dumnezeiască şi omenească (Capbun, Ciucă, op.cit.p.28). Cândva, în orizonturile creştine, prescura era însemnată cu Cruce, mai târziu, cu un pecetar (pistornic) de lemn, piatră sau os, se imprima ICXCHIKA (Iisus Hristos biruieşte). Înainte de a însemna prescura, pistornicul se înmuia în apă sau în vin. (Capbun, Ciucă, op.cit., p.96).
Prescurile erau făcute ca oricare pâine, cu simboluri consacrate, adică din făină (sufletul), apă (botezul) şi sare (învăţătura cuvântului), împăcate şi coapte prin căldura focului (Capbun, Ciucă, p.29).
La greci, prescura se foloseşte din plămadă (nu cu drojdie), care se pregăteşte cu busuioc binecuvântat de către preot în ziua cinstirii Sfintei Cruci. Plămada se înnoieşte de fiecare dată când femeia plămădeşte, până la următoarea sărbătoare a Înălţării Sfintei Cruci (Dumitra Stavru, op.cit.,cap II).
Prescura se aduce la biserică în ajun, seara, sau dimineaţa în zori, în ziua în care se va săvârşi Dumnezeiasca Liturghie. Se dă paraclisierului sau preotului însuşi, înfăşurată într-un prosop curat. De obicei, împreună cu prescura se aduc şi pomelnicele de vii şi de morţi. „Este lucru însemnat ca printre numele celor vii şi ale celor morţi să-i trecem pe toţi cei care ne-au nedreptăţit, pe cei care ne-au făcut necazuri sau pe cei care ne-au vătămat. Rugăciunea pentru ei (…) îndepărtează ţinerea de minte a răului.
Prescura ne învaţă răbdarea, ne ajută să conştientizăm faptul că toate în viaţă se mişcă prin intermediul unei frământături. Biserica Ortodoxă a ales să slujească cu roada frământaturii (pâinea dospită şi vinul ) şi nu cu „azime” (Dimitra Stavru, op.cit., p.12).
Se fac prescuri şi la sărindare, pomenirea nominală a morţilor la 40 de liturghii în şir. „Se poartă sărindarele” în fiecare sâmbătă. În sâmbăta lui Lazăr se slobozesc. „Sărindarul e casa omului pe lumea cealaltă. La sărindar duci o prescură, un prosop desfăcut, 20 sau 40 de lumânări, o sticlă de ulei şi una cu vin (pârga firii, n.n.), pe care le slujeşte preotul. La dezlegarea sărindarelor se fac iar prescuri, colaci…”
*
„Te rog soţie iubită/ Fă o rugă umilită / Pentru sufleţelul meu, / Ca să-l ierte Dumnezeu;/ Să dai popii sărindare/ Şi pâne la cel n-are”. (Testamentul soldatului, poezie populară din Transilvania; v. Capbun, Ciucă, op.cit., p. 1o2.)
*
În Transilvania, la Joi Mari, se scot prescurile morţilor, a celor care au murit înainte de Paşti, după ce în toate sâmbetele prescurile s-au purtat împreună cu pom (de moarte), cu cană ş.a. (Laura Pop, Interferenţe culturale în obiceiurile funerare din judeţul Mureş, sec XIX – XX, Ed. Mega, Cluj – Napoca 2013, p.178).
Amintim şi de prescurile pentru panaghie, care nu ţin de „cărţile bisericeşti”, ci de tradiţie. În timpul slujbei (de acasă), după Sfânta Evanghelie, preotul taie trei bucăţi din prescură (în numele Sfintei Treimi,n.n.). Se împarte câte o părticică la rudele mortului, restul se duce la biserică şi se face Sfănta Anafură (Maria Ilie, 43 ani, Topolog, Tulcea, 1992; Capbun…, Ciucă…, op.cit., p.p. 96 – 97).
La mănăstirile greceşti, nu întotdeauna la cele din România, în ajunul praznicului, la Vecernie, creştinul sărbătorit aduce patru prescuri şi un artos (o pâine specială, împodobită cu motive creştine tradiţionale: Crucea şi viţa de vie sau doar strugurele), vin, untdelemn şi colivă, în amintirea înmulţirii celor cinci pâini, minune săvârşită de Mântuitorul. După o altă tâlcuire, cele patru prescuri simbolizează pe evanghelişti, iar artosul pe Hristos (Dimitra Stavru, op.cit, p.33).
La biserică se foloseau cinci prescuri, amintind că Iisus cu cinci pâini a săturat cinci mii de oameni, „afară de femei şi de copii” (Matei 14, 15 – 21).
Din prima prescură se scoate Agneţul sau Mielul (lat.agnus), pentru că închipuie pe Mântuitorul, „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii (Ioan 1, 29). Acesta se sfinţeşte şi se preface în timpul Sfintei Euharistii (la epicleză) în adevăratul Trup al Domnului Iisus Hristos.
Din a doua prescură se scoate o părticică în cinstea şi pomenirea Preabinecuvântatei Născătoare de Dumnezeu.
Din a treia, se scot nouă părticele întru cinstea şi pomenirea tuturor sfinţilor plăcuţi lui Dumnezeu.
Cu a patra şi a cincea prescură se pomenesc vii şi cei adormiţi. Aşezarea miridelor pe Sfântul Disc, în jurul Agneţului, închipuie Biserica luptătoare şi biruitoare, un neam unit în Crez (Capbun, Ciucă, op.cit. p.p.22 – 33).
Prescura face parte din dialogul iubirii dintre Dumnezeu şi om, un dialog care nu are hotare.
Răzvan Ciucă
martie 2015,
înainte de Buna Vestire
