Deocamdată, Audrey, 30 de ani, cu alură şi chiar profesie de „secretară” – scriu cum mi s-a spus, dar mi-o închipui în înveliş de Kente-vest african, unul dintre cei 7 copii ai unui tâmplar şi a unei femei de serviciu din comunitatea Bapunu (Punu), Gabon, nu apostaziază, rămâne să mai cerceteze dacă va trece de la evanghelici la ortodocşi. Înşiră poveşti din vremea călugărilor capucini italieni (sec. XVII), a preoţilor portughezi (sec. XVIII), a coloniştilor francezi (1839, 1903). Povesteşte de biserica etniei fang, unde majoritatea este dată de femei, apoi de Biserica iniţiaţilor (mişcarea Bwiti sau religia lui Eboga).
Audrey îşi face de lucru la baie şi la bucătărie, când iese în curte se furişează ca o felină pe un scaun unde parcă se strânge, apărându-se cu privirea de ochii musafirilor pe care i-a mai văzut – nu i-a mai văzut. Azi e ocupată cu botezul celui de-al treilea fiu al său, Matei, făcut cu Aurel. Clanul Filonilor din Săruleşti Gară o îndrăgesc şi o respectă…
*
E sâmbătă dimineaţa, 20 mai, de la Slobozia am plecat cu maşina vecinului meu, Dumitru Soare, omul care de câte ori am nevoie de el devine şoferul meu. Pe drum îmi povesteşte de ultimul botez la care a fost invitat. Are doi băieţi la Londra, însuraţi şi cu copii şi se bucură că, deşi încercaţi, şi-au păstrat credinţa primită în cristelniţă. Mama lor nu mai e, a plecat dincolo cu cruce şi cu prapori.
Am ieşit din autostradă, drumul e păzit de rapiţă stinsă şi de orz pregătit să dea în pârgă, de bălţi şi de sate care te conving că eşti întotdeauna acasă: Florica, Ileana…
Curând vom ajunge la Săruleşti Gară, acum două secole Pârlita – Săruleşti. Cu o seară înainte am citit pe internet că „în 2010 ciorile au înfrânat un tren de marfă şi în 4 ore au furat 27 de tone de fier vechi”, că majoritatea locuitorilor din comună este alcătuită din români şi mai puţin de jumătate sunt ţigani. Cam toţi sunt ortodocşi. Dincolo de Gară se ivesc ruinele unui palat brâncovenesc, Movila cu două cruci, o baltă cu peşte, o mănăstire…
La botezul lui Matei de la Săruleşti-Gară m-a invitat Aurel Filon. Cu aproape zece ani în urmă, pe când la Slobozia eram capul Muzeului Naţional al Agriculturii, Filon m-a sunat din Africa pentru un proiect cultural. Am crezut atunci că-i moşier, nu bănuiam că urcă schele din nisip.
În anul 2014, Aurel Filon a fost editorul unui roman inedit în benzi desenate, Bărăgan 1917, despre care profesorul Adrian Cioroianu (fost ministru de externe, decan al Facultăţii de Istorie-Universitatea Bucureşti etc.) scrie în prefaţă: „Trei personaje reale – un fotograf român (din ce în ce mai cunoscut de istorici şi sociologi; Costică Acsinte, n.n.), un etnolog german (celebru în istoria culturii europene; Leo Frobenius, n.n.) şi un farmacist francez (de origine algeriană, Mohamed Gherainia, n.n.) îşi dau întâlnire în această poveste fascinantă, plecată din entuziasmul unui pasionat de istoria Bărăganului…”. Pe coperta – spate, un text despre rostul meu în această expresie inedită a unei lumi alternative.
Inginer constructor, Aurel Filon a înjurat licitaţiile trucate de pe şantierele României postdecembriste şi a plecat în Africa. A muncit, chiar a trudit, în Libia, Madagascar, Africa de sud, Gabon. A cunoscut-o pe Audrey cu tesla-n mână, a luat-o de nevastă şi, împreună, au trei băieţi: Radu, Luca şi Matei. I-am numit eu, din dragoste pentru Hristos şi roadele Brâncovenilor, la martiriul care avea să-l dezrădăcineze pe Constantin Vodă din faţa pământului / 15 august 1714. Dacă vom mai avea un fecior am să-i pun numele de Ştefan. Şi dacă voi mai avea încă unul va fi Constantin”. „Dumnezeu să te ajute Aurele, ai naşi de ispravă”.
Lucian Ştefan şi Oana Belu, mahării Domeniilor Ostrov – edenul dobrogean cu coline de vii, Dunăre şi lacul Bugeac, cu copiii lor, Elena şi Ştefan Cristian, au fost naşii lui Matei. „Azi e al zecelea botez”, îmi spunea Oana cu care prăznuiam după botez sub cireşi şi în parfum de căpşuni. Discreţi, înţelepţi mai ales, naşii nu au impus un anume nume din familia lor la botez. Au acceptat simbolurile: Matei (ebr. „dăruit de Dumnezeu”), apostol şi evanghelist; Matei, al patrulea fecior al lui Constantin Brâncoveanu care, după un moment de şovăire, a slobozit cuvintele de mucenic în faţa călăilor musulmani: „Vreau să mor creştineşte, loveşte!”
Sublimă coincidenţă cu ziua botezului lui Matei: în mai 337, Împăratul Constantin cel Mare, cel care, după istorici creştini, Eusebiu şi Lactantius, în ajunul luptei cu Maxentiu, a văzut pe cer ziua, în amiaza mare, o Cruce luminoasă deasupra soarelui cu inscripţia „in hoc signo vinces”/ prin acest semn vei învinge/ (Lactantius, De mortibus persecutorum, 48, 5 ), apoi noaptea, în timpul somnului, i s-a arătat Iisus Hristos cu semnul Crucii, pe care-l văzu ziua pe cer, cerându-i să-l pună pe steagurile soldaţilor (XP sau X, laborum ); cel care a tolerat şi încurajat creştinii (edictul de la Milano, 313); cel care a avut iniţiativa şi onoarea convocării Sinodului I ecumenic de la Niceea, din 325; cel care a bătut monede cu monogramul creştin; cel care a instituit ca zi de repaus în Imperiu, duminica; cel care la Constantinopol a ridicat catedrala Sfinţii Apostoli, devenită necropola împăraţilor bizantini; cel care a plătit, apoi a sfinţit, la 14 septembrie 335, catedrala Sfântului Mormânt – Anastasis – Învierea; cel care a mutat Capitala de la Roma păgână la Constantinopol, a fost botezat abia în 337, 20 mai, în Duminica Rusaliilor, de către episcopul semiarian Eusebiu de Normandia!?
Pentru Matei, cel botezat şi băgat în scăldătoare după primul somn, coincidenţa aceasta va fi o prevestire, de va fi însoţită de fapte bune.
*
A doua zi a fost Duminică, praznicul Sfinţilor Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii, Constantin şi mama sa, Elena.
Am dus la biserică coliva făcută de Maria spre pomenire tatălui său, Constantin (Costică Bărăgăneanu) şi vin de Ostrov, de la naşii lui Matei. La Cuvântul de învăţătură am primit o compunere despre Crucea prevestitoare de biruinţă a Împăratului Constantin. Am citit-o cuminte…
La fiecare Liturghie reprivesc închinătorii din biserica de lemn începută la Poiana din Ialomiţa în 1737 şi adusă de mine la Slobozia în anul 2000, în parcul Muzeului Agriculturii, cu binecuvântarea şi ajutorul părintesc al P.S. Damaschin Coravu, episcopul Sloboziei şi Călăraşilor.
Au trecut peste 16 ani de când spun psalmii la utrenie şi pregătesc anafura. Simt mişcările din corabie aproape fizic. Mă uit la strane şi la ochiurile „din picioare”: Mihalache, Ana şi Otilia, Clementina… stau de ani de zile în aceleaşi ochiuri de veghe. Când ochiurile sunt închise ştiu că ea – el dau o raită-n lume sau sunt bolnavi.
Ileana, profesoara de limbi străine, a revenit de la copiii săi aflaţi la Londra. S-a aşezat în tinda femeilor, ca de obicei în picioare, aproape de fereastră, mai departe de uşă. De la o vreme poartă o pălărie retro, care-mi aduce aminte de modelul croşetat de Merle Munn în 1935. Peste câteva ore se va boteza în religia ortodoxă…
Biografia familiei sale face parte din puzzle-ul „carpato-danubiano-pontic”. Ileana are 62 de ani, s-a născut în Transilvania, în satul Cărăşeu, comuna Culciu, Satu Mare. Tatăl ei era reformat (s-a dus doar la 47 de ani), mama era ortodoxă venită din Buzău, Cislău (ce coincidenţă! de-pe-acolo, cu mulţi ani în urmă, am adus lemnul pentru şiţa acoperişului bisericii de la Poiana).
S-a căsătorit cu un bărbat român – sadea din Feteşti. Au doi copii, botezaţi în ortodoxie, aşezaţi la Londra, netentaţi de romano-catolici sau de anglicani. Sora ei dăinuie ca reformată.
Reformişti, calvinişti, luterani, baptişti, metodişti, presbiterieni, anglicani – un neofit se rătăceşte uşor printre aceste denumiri ale diferitelor curente ale protestantismului apărut la mijlocul veacului al XVI-lea.
Mişcările protestante nu s-au născut la întâmplare. Ele reprezintă o reacţie împotriva papalităţii şi abuzurilor Bisericii Romano-Catolice. Luther, Calvin şi Zwingli sunt autorii unui proces multilateral, la care au contribuit cauze religioase, morale, politice, sociale, economice, culturale şi naţionale, iar consecinţele lor se simt până în zilele noastre.
Ileana începuse să citească mai mult şi mai atent: Michel Malherbe, Enciclopedia religiilor, Ed. Nemira, col. Religio, Bucureşti, 2012, vol. I, pp 171 – 210 ); Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, Ed. Inst. Bibl. şi de Misiune al BOR, Bucureşti , 2004, pp 409-461) ş.a.:
„Atât de mult au crescut păcatele Romei, încât cei întinaţi nici măcar nu le mai simt mirosul” (Papa Adrian al VI-lea/1522 – 1523/, în prima sa cuvântare din consistoriu; Rămureanu, op.cit.).
Ileana începe să înţeleagă deosebirea fundamentală între protestanţi, Biserica Otodoxă şi cea Catolică. Reformaţii cer revenirea la Sfânta Scriptură, ca singurul izvor al credinţei, şi afirmă că mântuirea omului este numai în mâinile lui Dumnezeu. Neagă Sfânta Tradiţie, nu recunosc preoţia (clerul), conducătorii lor sunt pastorii, resping cultul sfinţilor şi Maicii Domnului, posturile şi cultul morţilor ş.a.
Ileana, despre care cred că întotdeauna a fost un om studios şi participativ, într-o vreme chiar practicantă asiduă a doctrinei religiei reformatoare, a avut un declic după pierderea prematură a tatălui său, singurul reper religios protestant din familie: i s-a mai deschis un ochi în lume.
După prânz, Ileana a fost botezată de părintele paroh Dragoş în biserica de lemn din Poiana.
-Ce-o fi aşteptat Ileana de la Reformă? Ce o aştepta de la Ortodoxie?
Cum a ales, la 62 de ani, religia care o face să fie fericită?
„Creştinismul aduce o noutate remarcabilă faţă de celelalte religii: este vorba despre afirmaţia, total contrară logicii noastre, că Dumnezeu s-a făcut Om. Viaţa pământească a acestui Fiu al lui Dumnezeu despre care se vorbeşte în Biblie este dovada faptului că Domnul înseamnă Iubire şi că El se dăruieşte tuturor oamenilor dornici să-l cunoască. Tocmai pentru că Dumnezeu înseamnă Iubire, El nu se impune în viaţa noastră, lăsându-ne libertatea de a-l alege sau nu. Moartea pe care a îndurat-o ne arată măsura la care trebuie să ajungă iubirea. Învierea sa este simbolul biruinţei asupra morţii şi stă mărturie pentru adevărul cuvântului său”. (Michel Malherbe, op.cit., p. 273).
-Până să suie în corabia bisericii din Poiana, Ileana a aşteptat că va primi bucurie? „Părinte drept, lumea nu te-a cunoscut, dar eu te-am cunoscut/Bucurie, bucurie, bucurie, lacrimi de bucurie…” (Fragment din memoriile lui Blaise Pascal găsite în 1711 de nepotul său, Perier; Malherbe, op. cit., p. 283).
-A aşteptat Ileana iubirea? „Lumea are atâta nevoie de iubire, încât cei care le-o dăruiesc celor din jur nu îşi mai aparţin (Ibidem, p. 284).
-A aşteptat Ileana libertatea? „Nimeni nu este obligat să trăiască pentru iubire. Fiecare este stăpân pe libertatea sa… Dacă libertatea este condiţie primordială a demnităţii omului, ea nu reprezintă nimic fără o educaţie, nu impusă din exterior, ci pe care o dobândim prin experienţă, reflecţie şi conştiinţă… Credinciosul este o fiinţă, prin excelenţă, liberă… Credinciosul care păstrează, prin rugăciune, legătura cu Dumnezeu simte o detaşare totală în faţa unor dificultăţi care pentru alţii pot părea insurmontabile. Ne gândim, de pildă, la exemplul părintelui Kolbe, care intona psalmi în camera de gazare a neonaziştilor sau îi îndemna să cânte pe tovarăşii săi de suferinţă, când singurele sunete care puteau fi auzite, în mod obişnuit, erau urletele de groază” (Ibidem, pp. 285 – 286).
Ileana înţelesese cred, că împlinirea ei depindea, în mare parte, de cunoaşterea propriei sale personalităţi, inclusiv a dimensiunii ei spirituale. Va fi fost influenţată, dar nu mult, de Nicolae Steinhardt (Jurnalul fericirii) sau Rubin A. Alves (Bucătăria ca parabolă teologică)?
Gândesc, s-ar putea să greşesc, că alegerea Ilenei a fost mai degrabă rezultatul unei reflecţii profunde, nu mai puţin de o reevaluare a dimensiunilor personale şi sociale.
Răzvan Ciucă,
Slobozia, 2017, mai 25,
la Înălţarea Domnului
