Anii 70. Plecasem din Tulcea la asfinţit. De şalupa în care mă aflam, acroşate cu parâme, două duzini de bărci cu câte doi pescari se lăsau trase pe canalul către Periprava.
De Rusalii mă întâlnisem cu „piratul” Nechifor, pe stânca mare de la Pârjoaia, dincolo de Balta Ialomiţei, dincolo de Dunăre cu Balarău între coapse, rătăcit printre setci şi speriat de duhul – de – apă.
Ca şi atunci, priveam dealurile dinspre Tulcea gândind că între ele poate era şi „dealul cu cremene”, despre care Nechifor îmi poruncea „Să-l tai în două,/Să curgă rouă./Să te faci apă,/Să pui năvoade,/Să-mi aduci peşte: /Să-mi faci o turmă de oi,/ Cu lâna de aur…” Auzise Nechifor de argonauţi?
Cam după cinci ore, şalupa care fugea de-a lungul vântului pe Dunăre doar în zilele de post călugăresc, luni – miercuri – vineri, a ajuns la Periprava. Luna se opintea să iasă dintre nori şi s-ar fi lăsat de ploaie, pe când am auzit: „Stai!” Ridic ochii şi văd pe un prepeleac santinela închisorii de hoţi. Mă aflam în locul unde cândva, în Evul Mediu, fusese port şi cetate genoveză. Astăzi, când scriu, e „sat cu trei bugetari şi 12 pescari”…
Trecuse de miezul nopţii, jenşcina mă ispiteşte dacă am vorbit cu santinela, după care mă invită în casă, îmi dă să mănânc şalău şi-mi arată, cerându-şi scuze, singurul pat liber unde puteam dormi.
Patul era la fereastră, am tras uşor perdeaua cu ciucuri, afară luna izbutise să iasă din nori, dulapul cu haine avea uşile căscate, pe pereţi icoana Sfântului ierarh Nicolae între şervete, fotografii în ramă şi o armonică.
Să intri şi să ieşi din cameră, trebuia să treci în vârful picioarelor de alte două paturi ocupate de două învăţătoare, una laie, alta bălaie, care n-au mai dormit, ca şi mine, până dimineaţa.
Trebuia să ajung la C.A. Rosetti. Din Periprava am plecat tot spre seară cu un tractor. Ceapiştii, români şi lipoveni laolaltă, stăteau în remorcă înţepeniţi, cu sapele în mâini. Drumul trecea prin pădurea Letea, simţeam hârtoapele în pântece, ne urmăreau umbrele cailor sălbatici şi de departe se auzeau tânguielile unui şacal. Am coborât din remorcă la moara de vânt. Femeile priveau la cer. Nădăjduiau, după cum ar fi răsărit Găinuşa, să afle începutul semănatului grâului de toamnă. Era încă devreme, cucul amuţise pentru un an, iar în noaptea care se lăsa, fete frumoase, îmbrăcate în alb, se pregăteau să înceapă dansul. Mişcate de razele lunii, aripile morii scânceau în scalda nopţii.
Până la gazdă, Pricopie sau cum l-o fi chemat, am mers cu o trestie în mână şi mi-am făcut cruce cu limba. Ici –colo, înfipte în parii porţilor, capete de cal. Mai apoi am aflat că astfel erau alungate ielele stârnite de cine ştie cine. Nimfe, naiade, dryade sau sirene, sau din toate la un loc, preafrumoasele şi seducătoarele iele, cu sânii goi sprijinind văzduhul, poceau doar pe cei care le supărau, îi băga în dambla.
Gospodăria unde trebuia să şed avea doi duzi la poartă şi gardul din scânduri de brad traforate ca o horă. Casa era învelită cu stuf şi avea prispă de lut.
Se zice că Pricopie ar fi fost solomonar, adică vrăjitor, avea putere asupra văzduhului, lega ploile şi făcea să cadă grindina unde-şi dorea el. Unii spuneau că e blestemat de Dumnezeu, alţii, dimpotrivă, că e trimisul lui Dumnezeu ca să-i pedepsească pe cei care nu ţin sărbătorile sau au comis un alt păcat. (Să nu mor neştiutor, vă spun că ajungând acasă, am citit, cu creionul în mână, Cercetări folclorice,Bucureşti, 1947: Preminte Solomon, Legendele solomoniene în basmele şi credinţele noastre, pp. 104-105).
În prispă, Pricopie descânta un nenorocit cu gura strâmbă: „Voi, Ielelor,/Măiestrelor,/Duşmane oamenilor,/Stăpânele vântului,/Doamnele pământului,/Prin văzduh zburaţi,/Pe iarbă lunecaţi/ Şi pe valuri călcaţi,/Vă duceţi în locuri departe,/În baltă, trestie, pustietate,/Unde popa nu toacă./Vă duceţi în gura vântului/Să vă loviţi de toarta pământului…”.
Pricopie învăţase vorbele dintr-o carte şi descânta pe cei damblagiţi de iele de nouă ori în trei săptămâni: lunea, miercurea şi vinerea. Mai ştia şi alte vrăji şi descântece de judecată, de dezlegătură, de năjit…” Am luptă grea cu Nichipercea”, îmi repeta cât am stat la el.
M-am înfricoşat. Când şi-a mântuit treaba era în zori, omul pocit a plecat, zicea că în locuri necălcate, pe urmele fetelor şi nevestelor care culegeau rouă de pe flori, pe o pânză albă, o storceau într-o oală nouă şi îşi spălau trupurile. …
Am desfăcut o conservă şi am mâncat amândoi din ea. Mi-a dat şi el brânză cu roşii. „N-ai peşte?”, „Nu, e greu, se prinde dincolo de Cardon, spre Sulina”. Apoi, ca în cântecele bătrâneşti, a coborât în pivniţă, pe gârlici, cu lumânarea aprinsă şi cu năstrapa de lut, să aducă, „vin hrănit”.
*
Privesc calendarul ortodox, o foaie mare prinsă în piuneze pe peretele de la bageac (cuptor): 24 iunie, Naşterea Sf. Proroc Ioan Botezătorul (Sânzienele sau Drăgaica).
Cu sapele pe umăr, ceapiştii se strâng, cu flori de Drăgaică în mână, la moara de vânt. Îi aşteaptă tractorul cu remorcă, să meargă la câmp.
Câteva cete de copii, la gât cu cravate roşii, pe cap cu coroniţe de „drăgaică” (frunze lungi şi înguste, cu flori galbene – aurii, plăcut mirositoare) cântă în ritm aksak: „Hai, Drăgaică să sădim/Să sădim, să răsădim…/Şi-au venit Drăgaicilii/Să reteze spicilii…/Grâul spic ca vrabia…/Hai, Drăgaică, să sădim…”
În sat nimeni nu munceşte. Doar la primărie răspunde cineva la telefon.
Florile vorbesc de bună stare, de sănătate, de nunţi. Când soarele sta în loc la amiază, popa şi câţiva bătrâni au ieşit din biserică…
*
Pricopie, săracul, a murit de potcă, boală care se trage din strigare, din de –ochi sau din senin: „Potca cu ochi verzi, cu ochi negri, de la jude, de la curte, de roman, de ţigan, d-ungurean, de jidan şi de lipovean, de poleac, de rusnac…”
Răzvan Ciucă
Domeniile Ostrov, iunie 2015,
în Postul Sf. Apostoli Petru şi Pavel
