Să fi fost prin noiembrie ´75, cu o săptămână înainte de Postul Crăciunului. Nu ţin minte cum am ajuns la Pietroiu, la nuntă (cine m-a invitat, pe cine am însoţit?). După ce l-au mânjit pe socrul mare cu cenuşă pe obraji, şi l-au urcat pe măgar, după ţuică fiartă şi potroace, am dormit la un om, în polată, o odaie mică în aplecătoare. Era din neamul lui Băţăgaie, „poroclu”, Gheorghe, după botez, şi Ianole, după numele de „secretate” (adică, notat la Sfat; în alte vremi, Primărie).
În vremea aceea lucram la Muzeu şi pe unde umblam căutam lucruri şi poveşti vechi. Cu binecuvântarea preotului, am urcat, împreună cu alde Gică, zis Băţăgaie, în cafasul bisericii din sat. Sub teancuri de preşuri mucegăite am dat peste un sac cu cărţi vechi bisericeşti şi patru minunate icoane: Iisus Hristos, Maica Domnului cu Pruncul, Sfântul Gheorghe şi Sfânta Filofteia. Erau icoane de catapeteasmă (împărăteşti şi de hram), pictate pe lemn, populare, la ele se rugaseră un veac băltăreţii, până când s-au lăsat pereţii de nuiele ai bisericii vechi. Ce-am recuperat am dus la Slobozia, la Muzeu, bineînţeles cu binecuvântări. Parohul din Pietroiu chiar mi-a mulţumit că l-am scăpat de-o grijă?!
Dar de ce lungesc povestea? La biserică, într-o vreme, un unchi de-al lui Gică „Băţăgaie”, pe nume Sile (de la Vasile, cred), fusese epitrop. Împreună cu Luxa, nevasta lui, duraseră o gospodărie cu de toate: casă cu polăţi în crivăţ şi temei cu foc între odăi, cuptor de pâine cu plită, pătul de porumb, grajd pentru cai şi vacă, coteţ de porci, saivan de oi, păsări. Braţul Borcea s-a înfipt de două ori în armanul lui, dar l-a lăsat neclintit. Până după război, în Baltă, ţăranii cultivau pe grinduri grâu şi porumb, lunecau cu cinurile pe japşe după revărsări şi chiteau setcile de ochii duhului-de-apă, caii şi porcii creşteau şi se înmulţeau liberi. De dincolo de munţi, în fiecare an şi de-o mie încoace, veneau la iernat turme de oi, care treceau în baltă „Peste Dunărea mare,/ Pe pod de butuci,/ Îngrădit cu furci”. Veneau înainte de Sf. Dumitru şi plecau înainte de Paşti, cu mieii behăind. Era o lume, o lume liberă, cu plugari, cu pescari, cu ciobani, cu colinde, o lume în care credinţa era păstrată în biserici împletite din nuiele de răchită lipite cu ţărână, precum hambarele de grâu. Sile şi Luxa făceau parte din ea.
*
După război, „moşierimea” era lichidată, mai trebuiau stârpiţi „chiaburii” pentru a se „deschide calea asocierii ţăranilor săraci şi mijlocii în gospodării colective”. Plenara C.C. a P.M.R., din 3-5 martie 1949, la puţin timp după o secetă cumplită, anticipa procesul de cooperativizare. Împotriva „chiaburimii” se foloseau minciuna, forţa, intimidarea. (Răzvan Ciucă, Viaţa agrară a Sloboziei, de la Leon Tomşa la Nicolae Ceauşescu, Muzeul Naţional al Agriculturii, Slobozia, 2010, pp 81-85).
*
Cum ţăranii erau înduplecaţi anevoie să se înscrie în „colectivă”, ziarul regional „Steagul Roşu” a luat iniţiativa de a fi intensificată şi „munca de la om la om”, vizaţi fiind, în primul rând, ţăranii care se bucurau de ascultare în comunitatea în care trăiau. „Regiunea” dădea telefon la Sfaturile Populare comunale şi trimitea tovarăşi iscusiţi cu misiunea de a lămuri cârcotaşii care întârziau procesul revoluţionar din „Patria celor ce muncesc cu braţele şi cu mintea, de la sate şi de la oraşe”. Aşa au ajuns bătrânul Sile şi Luxa, oameni de vază în sat, pe lista celor care trebuiau să prevestească zori noi în Balta Ialomiţei.
Gică îşi aminteşte că prin ´50, într-o seară, pe la sfârşitul iernii, fulguia şi încă era frig şi-n şopron mai puţine lemne de foc, doi tovarăşi de la regiune – unul şef, altul subaltern – au bătut la poarta bătrânilor pomeniţi. Ca tot românul milostiv, epitropul Sile a dat cu ţiba la câini şi i-a invitat în odaia din polată, că acolo se puteau încălzi mai bine. Scopul vizitei, molfăit în cuvintele propagandei: partidul, Uniunea Sovietică, tovarăşul Stalin a zis, tovarăşul Dej a hotărât, împreună am făcut, tov (scăzământ ierarhic) de la sfat ne-a trimis, dumneata, tovule eşti de încredere, dacă noi…”Bâtule, nu tovule!” îl pune la punct epitropul şi iar se uită cu neîncredere la musafirii trimişi de Partid. Şi nu-i omeneşte cu nimic. Intră bâta Luxa, să-şi anunţe omul că cineva a umblat la gluga de coceni. Şeful vede că bâta purta o broboadă veche: „Vai, tuşă, pe vremea asta cu aşa broboadă?!”. Dup care îi spune celui mic: „Scoate caietul şi scrie: una broboadă cu ciucuri”. Se uită şi la încălţările bâtului: „Vai, cu gumari pe vremea asta?!”; şi către subaltern: „Nu-nchide caietul, scrie: una pereche bocanci piele Box”. Gazdelor nu le vine să creadă. „Luxo, dânşii n-au mâncat de la Bucureşti”. Şi Luxa aduce ţuică fiartă, cu zahăr şi piper, vin de buturugă, brânză, jumări, cârnaţi de la borcan, pătlăgele murate, taie şi-o pasăre. Tot dichisul mesei cu oaspeţi. Bătrânul Sile îşi pune cojocul şi iese afară, după lemne de foc. Când se întoarce, şeful: „Vai, s-a rupt cojocu-n cot!” Băiatu´, scoate caietul şi scrie: una bucată cojoc cu flori!”: Până spre dimineaţă subalternul umplu câteva pagini din caietul dactilo cu articole de încălţăminte şi îmbrăcăminte, ba şi lenjerie, folositoare gazdelor, care au dat de mâncat şi de băut. „Vezi, bâtule, Partidul se îngrijeşte de cei care înţeleg să se înscrie în gospodăria colectivă etc., etc.”
Cocoşii au mai cântat o dată, tovarăşii de la regiune, veseli ca după nuntă, împreună cu bâtul au ajuns la poartă. În drum, îl întreabă pe Sile: „Dar cu cocoşul cum stai?” Care cocoş, că l-am tăiat azi-noapte”. „Cu cocoşul, ha, ha, ha, înţelegi? şi arată bătrânului cu degetul mijlociu prohabul de la pantalonii de aba. Ruşinat, bătrânul ridică din umeri. Şeful se opreşte din drum şi chicotind îi mai porunceşte odată subalternului: „Scoate caietul, taie tot şi scrie, o p…”.
În vremea aceea, şi mult după, povestea a circulat ca banc, best-seller-folk, în multe medii sociale. O variantă am auzit-o până şi dincolo de Nistru, în ´91, în război. Eu vă asigur, v-am spus o poveste strict autentică!
*
În 1962 se încheie (oficial) procesul colectivizării. În epocă, România a fost singurul stat în care s-a aplicat aproape integral principiul stalinist al trecerii pământului în posesia statului.
Răzvan Ciucă
Slobozia, 2014
înaintea Duminicii lui Zaheu
