A fost odată ca niciodată, pe când la un sfârşit de veac şi de mileniu îmi închipuiam lumea ca o mare „întinsă şi largă”, iar eu aveam corabia mea şi vânt din pupă.
Primisem în ctitoria mea de la Slobozia, Muzeul Agriculturii, vizita pe-ndelete a Majestăţii Sale Regele Mihai I şi a Reginei Ana de Bourbone (1998, 10 iulie). Alteţele Lor nu mergeau oriunde, iar vizita s-a întins de la 20 de minute, cât se înscrisese în protocol, la peste 2 ore şi jumătate. Deschisesem, cu binecuvântarea părintelui Nifon, pe-atunci întâiul episcop al Sloboziei şi Călăraşilor, porţile „Casei Pâinii”, o expoziţie unică-n lume, „o simfonie creştină a pâinii” (I. Zubaşcu, două pagini în România liberă, 11 iulie 2000). Reaşezasem în rosturile ei biserica de lemn (1737) de la Poiana Ialomiţei, împreună cu fericitul întru adormire vrednic de pomenire, Damaschin Coravul, Episcopul Bărăganului. Din pridvor şi-n jur, o nouă Parohie, „Buna Vestire” (2000, 17 Decembrie). La Muzeu, Ciclul expoziţional „Pământul şi Arta” dădea ora exactă în artele plastice româneşti. Pe simeze semnau maeştrii Ion Dumitriu, Dumitru Moraru şi Alexandru Chira. Nu mai sunt, au urcat, pe rând, mai sus de Poiana Mărului, satul ardelenesc cu Piatra Craiului mai sus.
Şi era într-o dimineaţă obişnuită de vară. Ajustam trandafirii din parc, când am zărit că dincolo de turnul cu ceas, spre barieră, cineva întârzia privind spre clădirea Muzeului. Am făcut cunoştinţă: „Răzvan Ciucă – Ion şi Ariana, Nicodim”. Despre ei, ca artişti plastici, auzisem destule. I-am poftit la mine, am vizitat Muzeul, despre care şi ei auziseră destule, am încropit o masă de prânz şi ne-am dat rendez-vous în toamnă şi tot la Slobozia, la Muzeul Agriculturii.
Începusem să devin contemporan cu un artist universal. Nicodim era constănţean ca şi mine, şi amândoi eram „berbeci” despărţiţi de-un clopot. Fac selecţie din selecţie. Este autorul celebrei tapiserii (45 mp), „Cântare Omului”, darul României către Organizaţia Naţiunilor Unite, montată la sediul din New York în anul 1070. Bursier la Cite Internationale des Arts (Paris, unde va rămâne ani buni), alături de personalităţi ale lumii întregi: Martin Luther King, Pablo Casals, Arthur Miller, Yehudi Menuhin, Leopold Stokowski. Premiul Gottfried von Herder, pentru întreaga sa carieră, Premiul Uniunii Artiştilor Plastici, Premiul Academiei Române, Premiul UNESCO la Roma etc etc. Expoziţii de mare succes, personale sau în grup, în Franţa, Italia, fosta Jugoslavia, Danemarca, Brazilia ş.a. Critica îl aşează alături de renumiţii artişti Sam Francis, Jean Fautrier, Julius Bissier sau Joan Miro. Încă din 1976 este numit de către ONU Planetary Citizen.
În anul 2000, la Muzeul Naţional al Agriculturii, Slobozia, Ion Nicodim avea să verniseze o expoziţie memorabilă: TARĂ, ȚĂRAN, ȚĂRÂNĂ. Expoziţia s-a amplificat şi s-a înobilat la Curtea Brâncoveanului, de la Mogoşoaia (2003), apoi a strălucit la Palazzo Stella de lângă Bologna, la Vincenza, în 2004, iar în 2005 la Padova şi Roma, pentru ca în 2006 expoziţia tot mai complexă (pictură pe pânză, sculptură, instalaţii) a soţilor Nicodim (Ariana, soţia sa, va avea de asemenea o carieră internaţională în artele textile) să se deschidă în situri istorice din Sudul Franţei, la Chateau Royal de Collioure, şi în Normandia, la Caen, în prestigioasa Abbaye aux Dames (Aurelia Mocanu, Ion Nicodim – Inorog sub ţărână, 2007).
„Nicodim e convins că pictura se naşte din pictură, prin decantări succesive şi ştie că, astăzi, orice căutare de poezie este o căutare de structuri ale limbajului (…), o explorare în limbajul poetic al picturii europene contemporane (…)” scria în 1968, la Roma, marele critic şi istoric de artă Giulio Carlo Argan.
Nu îmi este deloc comod să gândesc la consecinţele întâlnirii lui Ion Nicodim cu mine şi cu Muzeul Agriculturii. Cert este că într-o zi l-am rugat să picteze bolta bisericii de lemn din parcul Muzeului, pe care tocmai o strămutasem de la Poiana. Bătrânul lăcaş parcă încremenise neterminat în veacul aşezării sale lângă vadul morii din Poiana de Jos, „loc cu primejdie în ale răzmeriţei”: funia timpului (torsada, brâul) continuată în eter, între altar şi naos doar un perete frust de bârne de stejar cu uşi decupate cu barda şi urme de scoabe pentru agăţat icoanele împărăteşti. Bolta, de scânduri fixate în cuie ţigăneşti pe arce-nervuri de lemn, era neatinsă de zugravi. Sincer să fiu (sau poate n-am băgat de seamă ?), nu-l văd nici azi pe Nicodim să şadă la o slujbă ortodoxă de la utrenie la apolis, nici reluând, „mater studiorum”, pericope biblice, decât pentru un adaus hermeneutic – şi nici nu-l văd spetindu-se să-şi caute subiecte în pictura ţărănească pe sticlă sau pe lemn, deşi avea un ochi, cel puţin, îndreptat spre sat. Era însă inteligent, sensibil, cu intuiţie şi bun simţ, avea, fără îndoială, har. Astfel, i-am înţeles eu paradigma. Ştiindu-l un extraordinar colorist, i-am cerut doar să picteze bolta şi să aprindă stelele. Dar Nicodim a făcut chiar un proiect, Iisus cu viţa de vie. L-a frământat pe-o copăiţă şi l- dus la Episcopie. Vlădica Damaschin, Dumnezeu să-l odihnească, a binecuvântat proiectul, dar i-a sugerat lui Nicodim să pună şi grâu, în loc de stele, „că suntem în Bărăgan”, iar sus, deasupra mesei altarului, să fie şi Maica Domnului cu Pruncul. Mai târziu, Preafericitul Părinte Daniel, venind la Slobozia să întronizeze noul Episcop, Vincenţiu, şi privind cerul bisericii „Poiana”, mi-a spus de sângele Mântuitorului ce udă nevăzut câmpul cu grâu.
De fiecare dată când vin să slujesc în „Poiană”, reprivesc pânza lui Nicodim, prea devreme şi prea mult adumbrită de fumul lumânărilor de la parastase. Ce văd ? Pe Iisus în alb, în centrul Lumii, aşezat pe un ţol învârstat. Picioarele-I se lasă nu pe o ladă de zestre, nu pe mormânt, ci pe 12 delniţe de ţărână, suind dinspre lăstari şi roşite de boabe de struguri, aluzie la plantaţia cu viţă de vie a celor 12 Apostoli, ca în scrierea apocrifă Înălţarea lui Isaia. Din coasta-I dreaptă porneşte o viţă viguroasă, descriind un cerc deschis. Cu mâna dreaptă Iisus ţine Potirul, pe care figurează un crin triplu. Legenda spune că atunci când Clovis, împăratul merovingian al francilor, s-a convertit la creştinism (496) un înger i-a dat o floare de crin de aur, Fleur-de-lis. Din sec.XII, acest simbol heraldic, semnificând perfecţiunea, lumina şi viaţa, a devenit simbolul regalităţii franceze. Mai simbolizează Trinitatea, dar şi Fecioara Maria (Oricum, observ că, pe Nicodim, şederea la Paris l-a marcat chiar şi în această pictură).
Capul este aplecat spre Potir, iar chipul lui Iisus are mina Celui care ştie că-I venise ceasul. Mlădiţele Viţei se agaţă şi se întind pe un sfert din naos. Ele se apropie de înaltul cerului, presărat de cruci împletite din spice de grâu. Desprinse din Spicul nearat şi de mântuire lumii, spicele luminează bolta până-n altar, în imaginata grădină a Maicii Domnului.
Compoziţia are anvergură, are efect cinetic. Excelent colorist, Nicodim realizează un echilibru cromatic perfect. Niciun ton nu este ratat. Ciorchinii-s de la cărămiziu spre brun şi porfirogenet, frunzele-s verzui şi crem, spicele, alb spre ocru. Vestijul de albastru („La grande couleur”, Yves Klein), indicibil intens, îţi cheamă de departe privirea, cum ar fi spus criticul şi istoricul de artă Dan Hăulică.
Ion Nicodim, 1932 – 2007. Cât i-am fost aproape, nu l-am descusut niciodată despre ce a zugrăvit pe cerul din Poiană.
Aprind luminile-n biserică şi mă aşez liniştit la strană să spun Psalmii. Când isprăvesc, privesc în sus, la Iisus, şi mă rog; Doamne, învredniceşte-mă să mă împărtăşesc fără de osândă cu preacurat Trupul Tău şi cu scumpul Tău Sânge …
Răzvan Ciucă
Domeniile Ostrov, 2013,
Înainte de Moşii de toamnă
