„Ursul meu pestriţ pi bot/ Umblă după fetii mort (…) Mărunţele, mărunţele…”. Şi tobele răpăiau iute şi nu prea tare, atât cât să îngăduie ursarului să şuiere isprăvile ursului pe care îl comanda. Se petrecea în decembrie, după Sfântul Niculaie, când ceata ursului se aduna pentru repetiţii sub podul de lemn dinspre Comăneşti spre Şupan şi Galion. În anul acela fusese o toamnă uscată, apa Trotuşului secase până ce se vedeau podelele de pietre înconjurate de armane de apă.
Goanţa, dealul copilăriei mele, vara cu fragi la poale şi fâneaţă pe creştet, iarna ca o căciulă cu ţepi, îşi plimba umbrele fagilor peste valurile râului, iar razele stelelor aprindeau focuri pe prund. În jurul lor, toată distribuţia cetei de urători: urşi în lanţuri; „primarul”, boit pe obraji, cu chipiu şi ţignal de şuierat; ursarul, cu o vână de bou şi un ciomag în mâini, comanda dinamica urşilor, jos, sus („Aruncă-te pi ciomag/ N-aştepta ca să ţi-o trag” sau ”Scoală ursule-n picioare/ Să te văd cât eşti de mare”); doboşarii (cu „d” nu cu „t”), cu dube cu veşca din coajă de tei şi chielea de viţel dubălită, argăsită, adică („nu ţi-i chielea cât dubala”) – când chielea se înmuia din bătaie, era încălzită la foc şi se întindea cât să rabde o vreme; mascaţii (moş, babă), ţiganii jelindu-şi nevestele („Aoleu, ţiganca mea,/ Eu trag ziua la ţapin/ Şi ea bea cu kilu’ plin”)… Şi peste tot gură-cască.
Eram copil, iarna, de Sărbători, mergeam cu Globul, cu Steaua, cu Bună-dimineaţa la Moş Ajun, cu Pluguşorul şi Sorcova. Colindam singur, să-mi strâng bănuţi pentru o bicicletă. Mă primeau oamenii, doar rareori săream poarta sau mânjeam clanţa cu rahat. „Ghitanu’ lu’ maiorul”… adică, băiatul… Mă întorceam acasă cu mărunţiş (bicicletă i-am cumpărat nepoatei când am ajuns director a patra oară), cu cârnaţi, cu caltaboşi, cu tobă. Umpleam jumătate din afumătoarea din curtea gospodăriei unde locuiam. Pe atunci, stăteam în Lăloaia, într-o casă de „instituţie”, cu grădină cu cireşi şi meri Ionatan. Prin faţa casei trecea şoseaua şi calea ferată. Urma un tablou carbonifer, pe care nici azi nu-l înţeleg, cu funicular şi clădiri cu coşuri înalte şi afumate.
Administrativ, Lăloaia se alipise de Târgul Trotuş târziu, în epoca modernă. Cândva răzeşi, neamurile Margasoiu, Hanganu sau Lascăr mai păstrau, cum se spunea, o palmă de moşie şi un sac de hârtie. Unii deveniseră, în timp, mineri. Lucrau la Carbonifera, în condiţii grele. Tata mă ameninţa că dacă nu învăţ mă trimite la mină, direct în abataj, să fiu căier (vagonetele cu cărbune erau trase de cai, împinse de oameni…). Răzeşii de ieri se păstraseră oameni gospodari, frumoşi, talentaţi, credincioşi şi ocrotitori ai tradiţiilor. În plin comunism, la Sfânta Liturghie bisericile erau pline, iar hramurile ţineau trei zile. Fiecare neam avea ceata lui de urşi. Vestiţi, prin forţa şi numărul bărbaţilor din ceată şi prin recuzită, în vremea aceea, erau şi „urşii” lui Neculai Prigoană, din Valea Asăului, ai lui Neculai Ardeleanu, din Lunca de Jos, dar şi cei de la Dărmăneşti, Valea Uzului.
A venit vremea să ne mutăm la Comăneşti. Locuiam de acum la drumul spre podul de lemn, într-o casă cu prispă cu galerie şi hamei. Prin faţa casei trecea „pârâul”, chiar aşa-i zicea, n-avea nume. Pârâul nu era prea lat, îl treceam pe buşteni, avea la mijloc şi la capete câte o moară de apă, cu roată, adică cu ax orizontal, cu pereţi de bârne de brad şi acoperiş de şindrilă. De-a latul apei făceam garduri de piatră şi puneam după asfinţitul soarelui vârşe de nuiele pentru prins mreană. Mă ascundeam la moara lui Mocănaşu şi citeam seara la lumina lămpii de gaz, dintr-o colecţie găsită în pod, „Doxuri”, nişte cărticele de buzunar, cu coperţi colorate şi cu subiecte picante şi pentru adulţi. Tot acolo am înţeles ce înseamnă uiumul.
De la moara lui Mocănaşu făceam la dreapta şi mă strecuram printre ogrăzi până la podul de lemn unde vara mă scăldam, uneori chiar în luna mai, iar iarna priveam mut de uimire repetiţiile cetei de urşi.
M-am întors la prochimen. Din dimineaţa de Ajun de Anul Nou „Urşii” erau primiţi în curte, chiar în casă. „Vine ursul de la munte,/ Tot în coate şi genunche/ Şi se-apropie de sat/ Ca femeia de bărbat”. Băteau dobele de se-auzea în zăvoaie. Urşii săreau pân’ la bagdadie şi îi călcau apăsat pe cei bolnavi de şale… Cetaşii erau bine plătiţi şi cinstiţi cu rachiu şi vin. Cei care primeau urşii, cu porţile mari deschise, erau socotiţi a fi de vază, gospodari între gospodari. „Măi, aista lu’ Lascăr o primit ursul!”
În seara de Sfântul Vasile, mai toate cetele de urşi se adunau pe prundul de sub podul de lemn, într-un cerc de foc, pentru Combatere, o întrecere de forţă şi rezistenţă. Jucau, fluierau, spărgeau dobele, strigau, se luptau cu ciomegele până a doua zi în zori, când câştigător era un singur om, acela care reuşea să rămână în picioare.
*
N-am fost la înmormântarea ursarului, am auzit ca l-au dus într-o grădină, se împuținase și semăna cu un ursuleț pestriț pe bot.
Răzvan Ciucă 2014,
înaintea Duminicii a 29-a după Rusalii
