Să fim înţeleşi, de la bun început, nu facem parte din acel grup (tot mai numeros, de altfel) al activiştilor antiglobalizare! Din contră, considerăm că o ţară, în curs de dezvoltare, cu aspiraţiile sale tot mai dificil de atins are nevoie de integrare, are nevoie de sprijin, resimte ca o necesitate alăturarea de marile puteri, cel puţin pentru siguranţa proprie, în vremuri tot mai complexe, din punctul de vedere al politicii internaţionale.
În egală măsură, însă, nu putem să nu observăm, ceea ce se întâmplă, cu adevărat, în acest proces, cel puţin din punctul de vedere al intereselor româneşti. Nu este nici un secret pentru nimeni că dezvoltarea (fără precedent în ţările din Est!) a comerţului prin supermarketuri, în România, a generat o situaţie inacceptabilă pentru economia românească: 70% din cumpărăturile, de orice fel ale românilor, se fac în supermarketuri, produsele cumpărate fiind (aproape întotdeauna), produse în alte ţări decât în România! Consecinţa? Banii de cumpărături ale românilor se duc, în imensa lor majoritate, în străinătate! Iar pe lângă faptul că statul român nu are nimic de câştigat din asta (de altfel nu ar avea nimic de câştigat nici dacă producătorul ar fi român) banii respectivi nu se mai reîntorc în economia românească, locurile de muncă nu sunt ale românilor, iar produsele respective nu aduc nici un fel de beneficiu economiei româneşti.
Este o problemă de mentalitate pe care am întâlnit-o, de exemplu, în Germania! Când veneam dinspre Italia şi intrând pe teritoriul Germaniei (acolo nu există vamă, dar există semne care îţi anunţau acest lucru) am oprit într-o benzinărie de unde, pe lângă alimentarea cu necesarul carburant, am luat şi o ciocolată. M-am dus la casă, iar casiera (în prima secvenţă!) m-a atenţionat: „Vedeţi că asta nu este produsă la noi!“. Într-adevăr, nu era produs german! Iar nemţii au educaţia lor să prefere produsele proprii, pentru că asta înseamnă locuri de muncă pentru oamenii din ţara respectivă, avantaje pentru economia ţării lor! Desigur, această educaţie nu li se face şi românilor, cel puţin deocamdată!…
Nu am crezut, însă, că lucrurile sunt şi mai complicate şi mult mai extinse decât la nivelul supermarket-urilor, deşi numai această localizare a fenomenului ar trebui să devină alarmantă, pentru toată lumea, întrucât asta înseamnă o problemă reală pentru economia naţională, în ansamblul ei! Am aflat, însă, că fenomenul este mult mai amplu şi una dintre zonele care m-a scandalizat, cu adevărat, l-a reprezentat formula prin care se plătesc drepturile de autor de către audio-vizualul românesc!
Dincolo de modul în care aceşti bani ajung să fie împărţiţi de cele trei instituţii aflate într-un permanent scandal şi care defavorizează, efectiv, artiştii români! Este vorba despre modul în care se împart banii plătiţi de posturile de radio şi televiziune pentru muzica transmisă de acestea!
Într-un mod foarte simplu şi de înţeles lucrurile se petrec cam aşa: toate marile posturi de radio şi televiziune sunt cuplate la institute mondiale de monitorizare, astfel că, la sfârşitul anului, se stabileşte cu exactitate fiecare melodie de câte ori a fost transmisă, câte minute, la fiecare post de radio (şi la toate, la un loc!) astfel încât se face un clasament al difuzării acestora şi banii se împart, în funcţie de acest clasament! Atunci am înţeles (şi înţelegeţi şi dumneavoastră) de ce la unele posturi de radio se transmite, de zeci de ori, aceeaşi melodie şi (mai ales!) de ce muzica românească nu se transmite, aproape deloc, la nici un post de radio sau televiziune! Ba chiar compozitorii români au fost nevoiţi să creeze piese în limba engleză, desigur şi cu speranţa succesului la nivel internaţional, dar şi pentru că acestea sunt, de cele mai multe ori producţii ale caselor editoriale din alte ţări care impun ca melodiile respective să fie realizate în limba engleză! Păi, oameni buni şi poporul român, vorbitorul de limbă română, el ce are de făcut?! Oamenii care nu ştiu limba engleză, dar şi cei care ştiu, dar sunt români, până la urmă, ei nu mai au voie să asculte melodii în limba lor?!
Cineva mi-ar putea răspunde că asta este, aşa evoluează omenirea, numai că, mergând în Italia, ori în Germania, ca să nu mai vorbim de Franţa, am constatat că la posturile de radio din ţările respective am auzit multă, chiar foarte multă muzică în limba ţării respective! Şi am înţeles că există nişte reglementări foarte stricte care stabilesc (procentual) câtă muzică în limba italiană sau franceză este obligat să transmită un post de radio! Desigur, cineva mi-ar putea reproşa că vreau să ne întoarcem pe vremea lui Ceauşescu, însă se pare că din acest punct de vedere Ceauşescu nu era deloc nebun, specialiştii de pe vremea sa intuind fenomenul care se propaga, încă de atunci!
Aşa că, propunerea mea este una foarte directă- o lege prin care să se impună un procent (poate nu foarte mare, 20%- cel puţin) de muzică românească, în limba română, pentru români! Pe această cale s-ar oferi (în primul rând) atât muzica dorită de imensa majoritate a poporului, s-ar întoarce românii la şlagărele dragi inimii lor, s-ar evita distrugerea activităţii compozitorilor din România, aflaţi în situaţii din ce în ce mai dificile şi ajunşi să accepte tot felul de compromisuri, indiferent de talentul lor!
Din toate aceste puncte de vedere şi fără a aluneca în naţionalismul extrem este evident că fenomenul pierderii banii românilor, inclusiv în domeniul muzicii, ca la supermarket, trebuie reglementat! În interesul românilor, în primul rând!
DEPUTAT PP-DD DE CĂLĂRAŞI
MARIA DRAGOMIR
