Duminică, brumar 16. Prin bunăvoinţa Lui, unui om bogat i-a rodit ţarina (Luca 12,16).
În Vâlcea, la Gura Văii, este o biserică nici mare, nici mică, ctitorită de Gheorghe Abagiu, pârcălab de Bogdăneşti, şi pictată de Radu Zugravul, pe la 1758.
Mult păstrător al tradiţiei bizantine de la Argeş, „Dascălul Radu zugraf sin Mihai zugraf”, s-ar fi născut prin 1740, după aprecierea Teodorei Voinescu (Radu Zugravu, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1978). A fost copist de manuscrise, dar mai ales zugrav şi iconar. N-a fost „slugă de procopseală”, a lucrat cu pildă luată de la „sfinţii părinţi şi de la cei mai vechi şi noi învăţători”, după cum povăţuia Cazania apărută la Viena în 1793. Prin har, a mărturisit la bisericile Sfântul Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş, la Gura Văii şi la schiturile Brădet şi Cornet.
La biserica din Gura Văii, de aproape trei veacuri te aşteaptă Ana, gazda zugravilor, soţia moşului Ion meşterul, zugrăviţi în straie populare, şi cu Gheorghe abagiul, ctitorul, doar el îmbrăcat boiereşte. Tablou memorabil, parcă toţi spun rugăciunea domnească în faţa unei mese din care nu lipsesc cana de vin şi ţoiul de ţuică.
El, Radu, nume predestinat (slv. bucuros, „Dragostea este bucuria de a face altora bucurii”, Sf. Ioan Gură de Aur), se autoînchipuie în efigie cântând din cobză, precum David, izvorâtorul psalmilor.
Pe atunci, Radu avea ţarina de om bun, adică părinţi, fraţi, copii, casă. Pe canalele TV, o lume isterizată se calcă în picioare pentru alimentele trimise de U.E., o altă lume se asigură on-line de vacanţe exotice de Crăciun. De le-o fi sete se vor ruga de Avraam să le dea doar un deget înmuiat în apă…
Dar să ne întoarcem la Evanghelia din Duminica a XXVI-a după Rusalii. „Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face că n-am unde să adun roadele mele(…) Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele”. În întunericul lui, robit de păstrarea averii şi ispitit de îmbuibare, bogatul n-a glăsuit, a cugetat în sine. A fost însă auzit de El, bogatul nici nu gândea la sărmani. În noaptea nemilostivirii şi-a pierdut sufletul, că „toate sunt deşertăciune şi vânare de vânt” (Eccleziastul 2, 17).
Zugravul Radu înţelesese bine pericopa. O prefigurează în propriul său caiet de modele: „JITNIŢELE MELE ŞI MAI MARI LE VOI ZIDI” (Cab. ms. – carte rară, B.A.R., Ms. 4602, f. 12, desen în peniţă pe hârtie albă), şi o zugrăveşte în biserică.
Prin 1770, Radu îşi împuţinează ţarina. Pe rând îşi pierde tatăl, fratele, două surori, îi arde casa. Şi-a pierdut ce nu cugetase în sine, nu şi credinţa. Ca şi Iov, personajul biblic bogat din Vechiul Testament, pildă de răbdare în suferinţă şi statornicie în credinţă lui Dumnezeu. Radu a continuat până la isprăvire întru Hristos, şi va fi fost răsplătit în viaţa aceasta: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat!”
Răzvan Ciucă,
Domeniile Ostrov, azi la intrarea în Biserică a Maicii Domnului
