Libertatea o guşti, altminteri te-aşezi la coadă şi-ţi aştepţi rândul la o altă dorinţă.
După ce la puţin peste trei ani fugisem la ţigănci, apoi ţinusem, în faţa studenţilor din Cluj, o conferinţă despre tătucul Stalin, dialogul cu mama – tata era mai mereu plecat sau alergat – s-a redus mult timp la repetarea a două dorinţe, amândouă potrivite pentru musafiri. Prima: „când vin ei (musafirii) stau în capul mesei şi în farfurie îmi pui copanul”. A doua: „ Să nu mă pui să spun poezii când vin ei, că ţip”. Mama, ca atâtea mame, folosea un şablon, credea că băiatul ei îşi dă măsura în poezii recitate.
Deşi greu înduplecată, mama nu-şi arăta dezamăgirea, trăia bucuria cu aducerea-aminte a bunicilor mei. Şi Anghel, tatăl ei, şi Andrei, tata tatălui meu, au stat totdeauna în capul mesei, acasă, primind oaspeţi, la nuntă (şi când nu erau naşi), chiar şi la masa de parastas. „Ce mai, semeni cu ei…”. Pentru mama, dorinţa mea de a sta în capul mesei însemna că trecutul nu era dus pentru totdeauna; era un timp care încă exista, şi în care începusem să-mi găsesc loc. Mama mă vedea ca pe cineva în lume. „Mânca-te-ar mama…”.
Cât priveşte copanul, dorinţa mea nu are nevoie de explicaţii. Astăzi, când citesc „Cartea cuvintelor bune de mâncat sau Bucătăria ca parabolă teologică (Ruben A. Alves, Ed. Deisis, Sibiu 2007) înţeleg că „fără focul foamei, dorinţei, năzuinţei, imaginaţiei, nu poate fi speranţă de înviere, fiindcă suntem ceea ce mâncăm” (145).
În fiecare duminică, la Sfânta Liturghie, mă întâlnesc cu un păianjen, sigur şi fericit, deasupra spaţiului gol. Mă apropii de Psalmul 89, Rugăciunea lui Moise, omul lui Dumnezeu: „Anii noştri s-au socotit ca pânza unui păianjen: zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani” (v. 10)…
*
Într-o zi, pe vremea cireşelor, am aflat că noaptea, la Combinatul de prelucrare a lemnului, primul meu prieten din viaţă a murit tranşat de un gater. Din copilăria rămasă-n depărtare, mi-l amintesc cum mă îndemna să gust din Mioriţa, bătând la porţile de apă cu lacăte de foc. Ce voia să spună? Cuvintele păreau nonsensuri, o persuasiune verbală – cum ar fi spus învăţatul Gheorghe Vrabie într-o retorică a folclorului – ori o rostire de suferinţă? Atunci am simţit că moartea prietenului meu mă împuţinează. După panihidă, în faţa sicriului din scânduri de brad geluite, preotul prelucra durerea apropiaţilor de mort, printre altele, asigurându-i pe aceştia că prietenul meu „primeşte răsplata cea dreaptă în ceruri”. De mic, lăsase şcoala, lăsase oile, şi se angajase la Combinat pentru un leu în plus şi sigur. Despre ce vorbea părintele?
A doua zi, dimineaţa, în careul nesuferit din curtea Şcolii, după puseurile pedagogice ale directorului („de ce n-ai fusta sub genunchi”, „de ce ai pantofi cu bot de raţă” etc.), am cerut, disciplinat, şi închipuindu-mă în opinci, învoirea să spun că mi-a murit un prieten şi că vreau să spun ceva. De emoţie, n-am reuşit să cânt balada gustată. Cum nu eram acasă, iar profesorii nu-mi erau musafiri, am recitat balada, nu toată, că nu o învăţasem când urcam la stână şi nici când ascundeam cartea de citire în desagă: „Cine mi-au văzut /Mândru ciobănel/Tras printr-un inel…
De atunci, domnişoara Creţu, diriginta clasei, îşi isprăvea orele de limba română punându-mă să recit din ce iubeam mai mult. Pentru efect, îl alegeam pe Topârceanu…
Ajuns pe scena Şcolii – chiar şef al brigăzii artistice a Uniunii Tineretului Muncitor – începusem să fac carieră. Auzeam des: „Plin de talent, va fi mare actor”.
*
Într-o luni, după o duminică cu fotbal la matineu şi serată cu propagandă utemistă, ajung acasă, după ore. Părinţii construiseră o casă, gard în gard cu livada boierului Ghika – Comăneşti. În curtea din spate, sub nucul uriaş, la o masă şi bând vişinată, mama şi un domn aflat la mijloc de toamnă. Era actorul Ion Lascăr, de la Teatrul Naţional din Iaşi, unde, cândva, debutase într-un rol episodic din Othello. Maestrul făcea parte din generaţia de aur a anilor 30, cu Constantin Ramadan, Miluţă Gheorghiu… Interpretase şi rolul lui Sbierea din Răzvan şi Vidra, de Bogdan P. Hajdeu. La Institutul de Teatru „Matei Millo”, Lascăr le-a fost profesor lui Octavian Cotescu, Emanoil Petruţ, Matei Alexandrescu, Tamara Buciuceanu, Petre Gheorghiu…
A fost prima mea cunoştinţă cu un actor sadea. După mulţi ani, pe când eram la Universitate, pentru un bănuţ făceam figuraţie la Teatrul „Nottara”. Într-o zi am primit chiar un rol episodic în „Othello”. Celebrul personaj era interpretat de Ion Dichiseanu. Cred că mai am o soră, Nostalgia. Chiar am fost pe scenă, şi în diferite piese, cu Ştefan Radoff (scria versuri, mi le citea la o bere şi mă întreba ce cred…), cu Emil Hosu, cu Alexandru Repan …
„Mamă, îmi precizează mama, domnul Lascăr nu este musafir, e prietenul nostru”. De fapt, maestrul venise în vacanţă la fratele său, care avea casa tot pe Avram Iancu, şi peste drum de noi. „…Spune-i o poezie”. Şi i-am spus, cred că mă parşivisem după stagiunile cu brigada utemistă. După fabulă, el, maestru: „Bravo,să dai la Teatru!”. Mi-a dat un bilet de „recomandare entuziastă pentru talent”, către Octavian Cotescu, mare actor şi profesor la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică. Am primit biletul şi mi-am amintit de tata, de trofeele de vânătoare şi sobele de cahle de Boemia, din palatul lui Ghica – Comăneşti, pe care le prăpădisem: „Soarele mă-tii, să pui la loc…”(vă amintiţi povestea?).
Privesc şi astăzi biletul. Nu l-am folosit. Am făcut ce-a decis tata: m-am făcut muzeograf. Am pus, nu mai ştiu în care loc, dar am pus cu vârf şi îndesat, ce-am stricat pe când eram copil. Poate şi de aceea, multă vreme, am rămas în capul mesei şi niciodată n-am mai cerut copane.
Mama a mai venit la Slobozia în 1996, când am inaugurat Muzeul căruia i-am jertfit viaţa. Era de Buna Vestire. Mi-a sorbit cuvintele. Mi-a spus acasă : „Ce frumos visezi, mânca-te-ar mama…”
I-aş spune mamei azi, când are 95 de ani şi încă mai aude: „Pot să iau cu mine, în cealaltă lume, visele pe care am uitat să le visez? ”(Alvaro de Campos, Poesias…).
Răzvan Ciucă
Slobozia, mai 2015
În ziua pomenirii Sf. Mucenic Ioan Valahul
