Cronică de expoziţie
În toată viaţa mea de muzeograf, care s-a desfăşurat ca o saga aproape 40 de ani, n-am avut şansa, din varii motive, să-mi organizez spaţiile pentru expoziţii având lângă mine un arhitect. Citisem în diverse cărţi de specialitate că muzeograful trebuie să fie om de ştiinţă, scenograf şi regizor. Cum Dumnezeu îmi dăduse o brumă de talent, am operat în toate ipostazele. Mai greu mi-a fost cu mobilierul de expoziţie (vitrine, panouri, podiumuri, diverse elemente de recuzită şi etalare), pe care trebuia să-l improvizez în patul lui Procust, în spaţii aseptice şi peste noapte. Deşi la fiecare expoziţie (şi am făcut sute!) plecam cu handicap, reuşeam având câteva atuuri: cunoaşterea perfectă a patrimoniului, imaginaţie, intuiţie, multă „carte” („terenul” şi biblioteca m-au format), şi, mai ales, bunsimţ. Mi s-a lipit o etichetă, pe care n-o voi deslipi nici pe lumea cealaltă: „Mână de lucru ieftină”. Cu gândul la treabă, uitam de simbrie.
După ceva mai mult de un an de când am fost împins la pensionare, am alcătuit pe Domeniile Ostrov expoziţia „Începuturi – eseu muzeografic”. De fapt, o uvertură la ce ar putea fi curând „Muzeul Vinului”, adică, după cum gândesc eu, o instituţie atractivă, aducătoare de prestigiu şi chiar de profit economic. S-ar întâmpla ca într-o lume normală… Am desfăşurat un suport vertical de planşe cu mărturisiri ale studenţilor în arhitectură de la Universitatea „Spiru Haret”, Bucureşti (şi-au făcut practica în zonă), compuse din fotografii, relevee şi sugestii de valorificare a unui patrimoniu scăpat de la topit şi demolat. În interior, din puţinul pe care l-am avut la îndemână, am rânduit semne şi simboluri pe cutii de „Vinărie” şi în vitrine de sticlă, fragile ca siluetele unor fecioare.
Aleatoriu şi parţial, îl aleg pe Clare Gibson pentru a înţelege „Cum să citim simbolurile” (Ed. Litera, Buc., 2010). Prima vitrină este o cvasi-anatomie a omului: inima (ceasul de buzunar de la Silistra, aluzie la natura tranzitorie a vieţii umane, dar şi la România Mare, prin tricolor şi coroana regală) – plămânii (tava de cupru) – ficatul (găvanul de lemn pentru prescuri, cu coamele berbecului inserate pe toarte).
Apoi, un pocker-vitrine, care se citesc de la stânga la dreapta şi de la picioare la cap. Jos, scoici culese de pe plaja cetăţii bizantine Păcuiul lui Soare, simbol feminin pozitiv universal al naşterii, vieţii, învierii, iubirii şi norocului, melci fosilizaţi desprinşi din misterioasa Canaraua Fetii, alt simbol al naşterii şi reînvierii, dar şi (în creştinism) al comportamentului păcătos. Tot jos, sub cupola unei oale înflorită, un elefant în relief pe o ţiglă, poate fi asociat cu înţelepciunea, răbdarea şi puterea.
Tipul de vitrină a impus alegerea genului de obiecte etalate, ceramica: căniţa de rit funerar, din înfloritoarea vreme a împăratului roman Antoninus Pius, sec II e.n., o oală de purtat mâncarea la câmp, cu semne care amintesc alfabetul runic, urcioare cu ţâţână şi flori pe pântece, pentru apă şi vin, oale mici şi mari, pentru lapte, iaurt sau magiun. Cam ce se găsea în gospodăria unui podgorean din Dobrogea.
Între toate acestea, pluteşte naiada, înşănţuită într-o olană, nimfă a izvoarelor, lacurilor şi apelor curgătoare, înzestrată cu har profetic şi purtătoare a tinereţii veşnice. Am sugerat, când ningea peste Dobrogea, chiar un vin rosé: „Naiada”, dar nu cred că-l voi gusta vreodată, decât, poate, pe când va fi înţeles Confucius că „semnele şi simbolurile reglementează lumea, nu cuvintele sau legile”.
Unicat exclusiv metrologic: astrolabul, instrument cu care se măsura poziţia aştrilor şi unghiurilor de deasupra liniei orizontului, folosit încă din veacul al VI-lea în navigaţie şi agricultură.
O coloană din piatră, cu „pomul vieţii”, impune o mitologie şi serveşte o lecţie sculptorilor veleitari.
Singur pe un perete alb, un plantator (sedilă) îşi ţine deschis braţele. E Vierul, Atotputernicul, fără voia căreia via nu va rodi niciodată. La 12 paşi de El, Euharistia este închipuită de trei simboluri: pistornicul, cu IHNIKA, panacopul din lemn cioplit cu găvane pentru 5 pâini, şi corâta, albia din stejar în care strugurii încă se zdrobesc cu picioarele.
Între ferestre, o pianină aşteaptă o seară cu un posibil concert „VitiS ViniferA”.
Răzvan Ciucă,
Domeniile Ostrov,
înainte de Sfântul Apostol Andrei, 2012
