Trei zile trecuseră de la Odovania praznicului Adormirea Maicii Domnului. Secretarul de partid al organizaţiei „de la Cultură” din Slobozia Veche uitase să mă treacă pe convocatorul cu cei care se luminau cu victoria „insurecţiei antifasciste şi antiimperialiste” din 44, aşa că la 23 August 1973 am lipsit de la defilare. Am mâncat mici şi am băut bere, cu guleraş de sare pe buza halbei, la Didileaua.
Dimineaţa, urcasem deja la Călăraşi în autobuzul de nuntaşi care mergea la Găiseni de Giurgiu. Mergeam la nunta lui Enciu, invitat de o tulpină groasă, cu frunze cărnoase şi flori albastre. Jurnalist cu talent funciar – mare păcat că s-a consumat doar în Bărăgan – unul dintre prietenii pe care mi i-a potrivit Dumnezeu, Enciu Bobârniche din Călăraşi, se lăuda cu mine că îi voi fi nuntaş… Şi nu trecuse multă vreme de când ne cunoscusem în vagonul unui personal de amiază dinspre Lehliu. M-a întrebat: „Unde lucrezi domnule, cu barbă şi rucsac?”
M-am aşezat la fereastră, să privesc Câmpia Eternă „cu ochii pământului/până mi se vor umple ochii de ochii pământului”… Din aceeaşi generaţie, 60, cu Ioan Alexandru şi Gheorghe Pituţ, autor al unor volume de versuri preţuite în vreme (Cel pierdut, Edenul de piatră, Drumul sufletelor…), George Alboiu din Roseţi urma să fie naş lui Enciu în targetul sâmbetei spre duminică.
Pe aceeaşi banchetă cu mine, un jurnalist, tot de la cotidianul Tribuna Ialomiţei, se plângea că îl încearcă un sentiment de oportunism, dar nu pentru că abandonase lupta de clasă, ci fiindcă nu fusese alături de vecinii din bloc la defilare. Vecinii aveau copii mulţi, munceau la Abator şi cultivau ceapă şi cartofi în faţa blocului.
De la Călăraşi la Găiseni s-a băut. Eram atât de neînsurat şi tânăr că mă socoteam imun la ţuica purtată într-o ploscă împodobită cu o batistă de tiriplic cusută cu flori în urma acului.
Când am ajuns la Găiseni, în curtea socrilor lui Enciu, câmpia începuse să-mi pară strâmtă. Vedeam doar uliţe largi şi ştergare de borangic lungi coborând de pe pereţi pe prispă.
Comuna, ca şi acum, îşi întindea satele şi lăutarii pe malurile Argeşului şi ale Sabarului. O şosea o lega de Floreşti – Stoeneşti, pe unde se afla conacul boierului Drugănescu, devenit muzeu de etnografie, şi de Bolintinul de Vale, vestită aşezare de zidari de soi, pionieri încă din vremea aceea ai plecărilor la muncă în străinătate.
Nina, mireasa lui Enciu, mă gătise la sosire, în poarta gospodăriei părinteşti, cu un ştergar ţesut în două iţe, trup gol şi capete cu flori alese cu speteaza. Mai târziu l-am donat Muzeului Judeţean, unde lucram; îmi pare rău şi astăzi că am forţat deontologia.
Am luat un lăutar cu mine şi un paner împletit din rafie şi m-am nevoit să iau casele la rând până la biserică. Perigesă etnografică în Arta populară a Câmpiei Munteniei, după ce le citisem pe Georgeta Stoica şi Maria Văgâi şi o auzisem pe madam Trifan. Pe drum am mai primit un coş, şi amândouă coşurile le-am umplut cu prescuri, vin şi ştergare din bătrâni. Era sâmbătă şi găisenii îşi pomeneau morţii.
Dacă nu mă încurcă memoria, biserica era pe locul fostului schit Strâmbul, din veacul XVI – XVII. Trecuse de amiază şi soarele, umezit în apa Sabarului, îşi usca razele pe zidurile şi chiliile de mult intrate într-o toamnă veşnică.
Nu departe de intrarea în biserică se construia un cavou. La slujba cununiei preoţii erau la Apostol, pe când eu şi lăutarii am coborât în groapă pe o scară de araci cu struguri. Şi cântau lăutarii romanţe, şi cântau de jale, beau cu sticla şi îşi ştergeau broboanele de pe frunte cu borangic. Eu plăteam la fiecare cântare, până când am ajuns să mai am 25 de lei din darul de nuntă.
La Isaie, dănţuieşte, lumea ieşise să ne vadă. Când au ieşit şi mirii şi naşii şi popii, lăutarii îmi cântau Gropare, deschide mormântul!
Vişoiu, adunat mai târziu în viaţă, cam după ce a învăţat gramatica lupilor, coleg de gazetă şi prieten pe atunci cu mirele, n-a scăpat oportunitatea de a pune lucrurile în rânduială. Striga la lăutari să iasă din cavou şi lăutarii îi răspundeau că „ Nu, noi suntem cu domnul”.
Umbrele sfinţilor mâhniţi lunecau foşnind peste zidurile schitului.
*
Curtea socrilor era gata de nuntă: scena pentru orchestră la faţă, mesele lungi de brad sub şopron, înşiruite pe laturi, în mijloc locul de joc. Se lăsa seara pe când invitaţii au umplut curtea şi s-au încins la joc.
Vuia ograda la Hora în bătaie, când, dintr-o dată, pe scenă a apărut un bărbat înalt, cam pleşuv, cu pantaloni în carouri şi bretele peste o cămaşă ca floarea soarelui. Paul Tutungiu! Opreşte orchestra şi se apropie de microfon: „Linişte! E vremea să ne sinucidem!!!”
Stam într-un colţ şi nu grăiam cu nimeni. O bătrână a întrebat-o pe femeia mai tânără de lângă ea: „Ce-a zis, maică? Să facem ce? „Să ne sinucidem, lele, adică să ne omorâm!!!”. „Cuuum, la nuntă?”
A urmat un vuiet prelung, ţipete, înjurături, îndemnuri urlate: „Puneţi mâna pe ei!” M-am ascuns într-un grajd cu fânar, priveam lumea isterizată printre paie şi şipci în verif.
Pe Paul Tutungiu sătenii l-au înfăşurat cu o funie şi l-au scos în şosea. Îl desfăşurau şi-l înfăşurau trăgând funia de capete de pe ambele părţi ale şoselei. Se lăsa noaptea şi Găiseni nu părea deloc un tărâm pentru Făt-Frumos. Îşi va fi închipuit atunci, elevul talentat al Liceului din Călăraşi, poetul, prozatorul şi gazetarul Paul Tutungiu, chiar preşedinte al Fundaţiei pentru Cultivarea Păcii şi a Spiritului Tolerant, că „ În lume-au fost şi sunt bărbaţi (…) Dar unu-i Omul din Carpaţi” (vezi, mai târziu volumul Poetul şi Partidul).
Am auzit că, după decembrie 89, Paul (pentru care nutresc şi azi cel puţin simpatii) a deschis un magazin – şic de casete, viniluri, CD-uri, DV-uri şi cărţi de muzică. Vorbeşte de starea jazz-ului cu o plăcere rafinată…
Enciu Bobârniche s-a pensionat. Aşezat la masă sau ocolit de autorităţile vremii a scris cărţi decojind fructe interzise. A semnat publicaţia Concret, reper în presa românească de provincie. Pentru mine a fost o pavăză împotriva nemernicilor.
Mihai Vişoiu a înghesuit cărţi pe o poliţă de bibliotecă. Spune că a speriat duşmanii de acasă şi Vestul.
Eu mi-am făcut nunta cu lăutari din Făcăieni. M-au pensionat în 2011.
Răzvan Ciucă
Slobozia 2015, octombrie,
Înaintea Sf Cuvioasă Parascheva de la Iaşi
