Privindu-i lucrările, chiar şi între două opriri de ascensor pământ – cer, pare deja un truism să mai spui despre Măric că „s-a format în lumea rurală”.
Măric îşi are obişnuinţa în sat, fanteziile sale îşi au originea de pe când zugrăvea flori pe scoarţe de căruţă, şi înainte de a fi mecanic la Colectivă şi consumator de vin dintr-un stingător pitit în lada cu scule a tractorului.
Şcoala nu l-a scos din baştină, iar profesorii lui din două şcoli şi o vacanţă de toamnă, Boca şi Velea, l-au ferit să nu se smintească. Pe când punea, pe primele sale pânze, zburătoare la rădăcini de copaci, era deja o glumă să întrebi dacă a auzit de Edward Hicks, de Henri Rousseau le Duanier sau de giorgianul Niko Pirosmani, asta, aşa, ca să disertăm despre începuturile fenomenului artei naive, cu artişti cunoscuţi încă din veacul al XIX-lea, şi care nu au frecventat şcoli de artă.
Măric a continuat să-şi trăiască viaţa pe lângă oameni neînţepeniţi, întârziaţi în livezi, pe uliţi desfundate şi la cârciumi, la mesele de hram întinse din biserici spre casele împodobite cu prunci şi cocoşi suiţi pe garduri de floarea soarelui.
Toată viaţa lui de până acum, când mă încumet să-i fac o cronică, a trăit-o într-o continuă stare de ingenuitate, cu o abandonare a unor canoane şi trasee prestabilite de alţii. A folosit modele avute la îndemână, mai puţin din citire, mai mult din auzite „ din popor” sau din observarea între două evanghelii a zugrăvelilor de pe pereţii bisericile frecventate.
Măric modifică scenele şi registrele originale ale temelor, subiectelor şi motivelor religioase, secvenţele de pilde şi minuni biblice, le aduce (nu le reduce!) la starea de veselie, de bucurie şi imn sau la cuvinte de dicţionar plastic bune de mâncat, parafrazându-l pe Ruben A. Alves (Bucătăria ca parabolă teologică, Deisis, Sibiu, 2007). Pare omul-artist căruia pronia i-a hotărât să îşi folosească viaţa cu libertate şi – cred mult în ce spun – în lumina praznicului Naşterii lui Hristos. Din magia acestui început, istoric şi de taină, îi şi pleacă lui Măric aproape toate discursurile sale „confesional”-plastice.
*
Naşterea lui Hristos este o lucrare monumentală, 10 x 3,5 m, pe pânză tratată ca la maeştrii genului, în tempera şi acril, începută în anul 2002 şi terminată după şase ani; i-am promovat-o la Muzeul Naţional al Agriculturii pe când eram director. Misterul se petrece nu în peştera ştiută, ci sub o bagdadie (tavan) de casă, cu grinzi şi meşter-grindă, deasupra unui zăvoi cu pomi, flori, cei trei crai-ciobănaşi cu oi şi capre (doar unul cântă din fluier), cu animale de emergenţă (boi cu inima pe grumaz şi flori pe coapsă); un cal alb, Ioachim şi Ana în straie populare, urmate de o căprioară şi un iepuraş ţopăind.
Mama, Fecioara Maria, îşi ocroteşte Fiul înfăşat, aşezat în iesle, la picioarele căruia Iosif în bundiţă (toţi Sfinţii la Măric au identitate: sunt moldoveni) stă în genunchi cu un miel în braţe, mai mult mirat decât smerit.
Scena Naşterii nu păstrează simetria ştiută a amatorului, este lucrată în lateral-stânga. În dreapta, pomul cunoştinţei işi desparte ramurile spre a face loc îngerilor (serafimi?) trimişi spre ocrotirea Celui zămislit.
Măric realizează o atmosferă de basm. Oameni şi animale, de dârvală şi sacrificiu, îşi dezvelesc într-un cuib de zăvoi bucuria clipei de veşnicie.
Într-o altă lucrare, La Înviere, amintind puţin de Chagall (ulei pe pânză, 50 x 60 cm), preotul dă Lumina sub aureola celor 12 Apostoli închipuiţi ca şi candele care separă umbrele de trăitori. Uneori personajele sale seamănă cu păpuşile Kasper.
Măric nu dă semne de tensionare, dimpotrivă, este într-o continuă stare de veselie, chiar şi când atmosfera temei sau subiectului impune sentimente emoţionale sau de reţinere, chir şi când semnele biblice sau rural-contemporane se încarcă dramatic.
Va zugrăvi Sfânta Treime cu toate sărbătorile (ulei pe pânză, 80 x 120 cm) din câte a înţeles şi din cât l-a suferit simţirea şi poate vederea unui vechi calendar. Personajele din compoziţie sunt înălţate sub o friză cu 12 îngeri, garduri şi pomi se lasă-n vale. Scena centrală pare un apocrif de cuprins istoric-dogmatic: pe brazde de arătură, Maica Domnului rugătoare primeşte de la Sf. Duh coroana de Împărăteasă, ţinută deasupra capului de Dumnezeu – Tatăl şi Hristos care-şi ţine Crucea pe umărul drept. Maica Domnului poartă, ca o aureolă prelungită spre umeri, o eşarfă (mahramă, prosop?): Bucură-te Mireasă ceea ce eşti tămuitoare Sf. Treimi.
Scena principală este înconjurată de panouri cu icoane revelatoare pentru viaţa Mântuitorului, de la Botez la Inălţare.
Se pare că Măric a înţeles că Sărbătoarea Naşterii Domnului după trup este maica tuturor sărbătorilor, ea este urmată de celelalte sărbători importante… Fără Naştere, nu ar fi fost Învierea… De aceea, la Măric, Sărbătorile, mai ales praznicele împărăteşti, nu sunt prezentate într-o ierarhie. Măric a învăţat că fiecare dintre acestea este un eveniment mântuitor rânduit de Sfânta iconomie, prin care Hristos a lucrat mântuirea neamului omenesc. Hristos S-a întrupat, a propovăduit, a pătimit, a înviat şi S-a înălţat la ceruri. Între toate acestea există o unitate minunată (Arhim. Hierotheos Vlachos, Predici la marile sărbători, Ed. Gumelniţa, Galaţi, 2004, p. 255).
Măric şi-l închipuie pe Hristos veselindu-se la Înălţare. Îmbrăcat cu cioareci şi bundiţă, ca şi la coborârea de pe Cruce, Hristos saltă cu un sentiment omenesc, strigă parcă: „S-a isprăvit!”, flancat de cei doi bărbaţi galileeni, nu în haine albe, ci tot în haine de sat.
Între această scenă şi cea a pescuitului minunat, Măric a lăsat să zboare cinci (cifra omului!) îngeri desprinşi din tronuri. Jos, în centrul registrului, Soborul Apostolilor, vestitori ai voii şi poruncilor divine, slujitori ai mântuirii oamenilor, ocrotitori şi ajutor ai omului, este încadrat de sfinţii satelor româneşti: Gheorghe, Spiridon, Nicolae, Dumitru.
*
Cred că nu mi-am dat cu părerea despre tablouri căznite. Exemplificările pot fi înmulţite chiar din firimituri…
Simt că Măric trece nostalgic prin anotimpul său, o toamnă cu roşu englez sau scarlet, cu galben-crom deschis / închis, cu albastru cerului, cu violet, cu alb şi negru…
Respectând dimensiunile, Ioan Măric din Lunca – Mărgineni de Bacău, acest zugrav iubitor de osteneli, cum ar fi scris cândva „Preasmeritul întru zogravi, ieromonahul Dionisie cel din Furna”, nu s-a lăsat ispitit de străine izvoare, altele decât cele de acasă. Sârbii Slobodan şi Dejan Zivanovic sau Miroslav Strekonic, şi toţi de la Muzeul Jagodin, nu i-au mişcat unghiul ochiului în lume, după cum nici reproducerile publicate de Muzeul de Artă Naivă din Croaţia. Ioan Măric a rămas „Bădiţa” îmbrăcat cu cioareci şi bundiţă veche şi întotdeauna nouă.
Credeam că îl antrenez, că-i mut simţirea de pe prispă. Îmi spunea despre ceilalţi: „Sunt tablouri construite cu migală şi multă şcolire. Prea construite, prea ca la oraş. Eu zugrăvesc ca şi cum aş merge în căruţă…”
Nici contactul cu arta naivă belgiană nu i-a strămutat înţelegerea… Prin 2008, în Săptămâna Patimilor, sub pavilionul Muzeului Naţional al Agriculturii, pe vremea când în „Casa Pâinii” nu se cuibăriseră ciupercile şi gogumanii, l-am trimis pe Măric la Strasbourg, la Consiliul Europei, cu o expoziţie uluitoare pe care o exersasem la Slobozia: Drumul Crucii, Popasuri în Grădinba Maicii Domnului. L-am luat apoi la Bruxelles, la Parlamentul European, printr-un proiect decent, de bun simţ : Sărbătoarea Paştelui la români. Au făcut senzaţie, şi proiectul şi Măric!
Omul va reveni la acel carrefour al Occidentului care este Belgia marilor artişti Wan Der Weyden, Rubens sau Delvaux, şi îşi va etala lucrările cu aroganţă pe simezele Musee d Art Spontane (iulie 2009), neintimidat de „colegii” lui dintre coperţile cunoscutului album „ La Belgique-vue par les peintres naifs”. Putea deja provoca interesul unor Gaston Compere, Fernand Cuvelier sau Emile Verhaeren.
La Paris, în 2013, „Papa” Ioan Măric obţine la un mare Festival de gen, GRAND BAZ ART SINGULIER, râvnitul PRIX DU PUBLIC, cu 61% voturi exprimate.
Cu premiile luate în Ţară ar umple o ladă de zestre…
*
Cu Niculina, nevasta care îi este şefă şi când coboară singur din tren, Bădiţa Măric s-a aşezat la oraş fără să îmbrâncească satul. Continuă să picteze sfinţi şi nesfinţi, biserici şi cocoşi, oameni de rând cu neveste şi copii pierduţi printre picioare, toţi în cioareci şi bundiţe, toţi în catrinţe, toţi cu pălării şi basmale.
Se mângâie că-i străbunic prin înfiere. Ce face? Povăţuieşte…
Răzvan Ciucă
Slobozia, februarie 2016
