Era în octombrie 1996. Am ajuns frânţi la Slobozia, pe când se albea noaptea peste câmpie. Pe terasa deschisă de la Zahana am rămas doar eu şi Viorel Croitoru. Restul stafului din „alegeri” plecase la culcare.
Am deschis dozele de bere păstrate de cu seară.
– Am isprăvit o treabă…
– Nu cred…
– Ai citit doctrina?
– 63 de pagini?!
Privesc cerul. Stelele se sting una câte una. Apucasem să citesc rezumatul doctrinei şi mă simţeam de-atunci între coperţile cărţilor lui Nicolae Densuşianu şi Romulus Vulcănescu…
*
La Bucureşti, într-un bloc din Crângaşi, familia mea se învecina (ca şi azi) pe acelaşi palier cu familia Graur. Se aveau ca fraţii până când a început destrămarea: sora mea, Carmen, în Italia, eu la Slobozia, tata, Gheorghe, stop cardiac, mama, Lucreţia, ajunsă de bătrâneţe, nu mai ieşea din casă, bântuită de frica hoţilor… Într-o zi, spre seară, Valeriu şi Livia Graur şi-au găsit fiul, pe Ştefăniţă, mort în casa unde se mutase. Peste puţin timp s-a stins şi Valeriu, Dumnezeu să-l odihnească, vătămat de un cancer încolţit în lagărul politic din Mordovia.
Părinţii au fost deportaţi în Siberia, pe când Valeriu, născut la Reni, în Basarabia, avea doar 6 luni. În Siberia au stat 15 ani. Tatăl său, director de şcoală, a fost împuşcat de NKVD în închisoarea din Siberia, la Nijni Tall. Pe atunci, bunicii din partea tatălui locuiau la Călăraşi…
Valeriu a avut ocazia să se aşeze în România. Tânărul învăţase rusa ca un celovek, se socotea aşadar cetăţean sovietic şi era chiar komsomolist. „Patria” lui era URSS. S-a întors deci la Tighina.
S-a dumirit că o luase razna abia la Tiraspol, pe când urma la facultate cursurile secţiei pedagogice de fizică – matematică cu predare în „limba moldo-venească”.
Graur a fost nu doar contemporan, ci şi apropiat, chiar implicat, al mişcă-rii iniţiate de Usatiuc – Ghimpu, mişcare militantă pentru limba română, grafie latină şi Unirea cu România. Desconspiraţi, vârfurile mişcării vor lua ani grei de închisoare şi deportare. Valeriu Graur va fi pedepsit cu 4 ani de detenţie în Mor-dovia.
Eliberat, după insistenţe şi o scrisoare adresată preşedintelui Sovietului Suprem şi procurorului general, în august 1977, Valeriu Graur revine în România.
De aici încolo viaţa lui Valeriu Graur se desfăşoară fără cafea, ca şi a altor basarabeni ajunşi pe Dâmboviţa. Ca şi a milioanelor de români, de altfel.
Pînă în decembrie 89 a înghiţit zaţul şi a stat la cutie. Apoi, după ce români şi „moldoveni”, ezitanţi şi duplicitari, au scăpat florile în Prut, iar podul s-a dus la vale, Valeriu Graur a devenit o voce în „România liberă”.
Îi citeam articolele – unele semnate din partea Asociaţiei Mondiale „Pro Basarabia şi Bucovina” – , îi mai făceam critica, îl întrebam de Ion Stănescu de la „Securitatea” RSR şi scrisoarea către Yuri Andropov, şeful KGB.
Îl întrebam de Mircea Druc, din Pociumbăuţi, Bălţi, fost prim-ministru al Republicii Moldova, adept al reunificării Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa cu România. În anul 1992, a înfiinţat Partidul Naţional al Reîn- tregirii cu România, ulterior Partidul Reîntregirii Opţiunea Dacolatină (POD).
De Buna Vestire, în 1996, Mircea Druc mi-a fost oaspete la deschiderea pentru public al Muzeului de Istorie Agrară a României. Mi-l amintesc în faţa unei hărţi a României, replicând enervat unor autorităţi: „Nu mai vorbiţi de Republica Moldova, vorbiţi de Basarabia!”
Valeriu Graur mă întreba de Războiul din Transnistria, de TAB-urile de la Târgovişte… Când nu îmi aminteam zâmbea şi-mi spunea că nu pot să spun.
*
Într-o vineri de octombrie – ţin minte ziua, Valeriu Graur obişnuia să ţină post – mi-a spus că a vorbit cu Mircea Druc să candidăm la Parlament: el la Deputaţi, eu la Senat.
Nu mi-a plăcut politica, am simţit-o întotdeauna ca pe o ţeapă-n fund. Dar cum scopul era patriotic, Reîntregirea României, şi am primit şi promisiuni că voi putea să gospodăresc în continuare Muzeul de agricultură pe care îl fonda- sem, am acceptat să intru în Horă. În partid nu m-am înscris.
Mi-am alcătuit staful de campanie: Viorel Croitoru, jurnalist la „Gazeta de Sud-Est”, iar de la Muzeul Agriculturii Viorica Croitoru-Capbun muzeograf, Ştefan Olteanu, fotograf şi Ştefan Buturugă, restaurator.
Bani de campanie? Valeriu Graur venise de la Bucureşti cu o Dacia 1310, cu bani de benzină şi pentru ceva materiale de propagandă electorală (xerox co-lor : calendare , afişe A4, fişe doctrinare). L-am găzduit în casa mea. Niciodată nu voi uita grija cu care îşi aranja pe panglici de hârtie observaţiile din timpul zilei. Dimineaţa nu cobora în stradă fără să-şi aranjeze cravata..
Presa locală mă încuraja: „El este extrem de dinamic, volubil, foarte curajos… Adeseori trece triumfător prin situaţii aproape imposibile, în care mulţi alţii nu au nicio şansă de a izbuti”, scria Tribuna Ialomiţei, nr. 872, vineri (!), 25 octombrie 1996, sub titlul pe care l-am folosit şi în articolul de astăzi.
Acelaşi ziar rezuma Platforma Program (POD): România în graniţele fireşti. Promovarea cu prioritate a structurilor tradiţionale, cu relief naţional. Afirmarea voinţei fiecărui cetăţean român de a trăi, lucra şi decide la el acasă.
Bunăstarea cetăţenilor prin propriul efort. Dezvoltarea agriculturii ecologice; turismului rural. Ordine, disciplină, acţiune.
Când reveneam din „campanie”, noaptea de obicei, beam vin adus de Valeriu de la Jariştea şi închinam pentru România Mare… Credeam.
Ziua ţineam discursuri la răscruce de uliţe, pe mirişti de porumb, la porţile bisericilor, după Liturghie, noaptea lipeam afişe pe stâlpi de telegraf şi pe geamuri de bodegă, unde mai era loc…
*
Partidul Reîntregirii Opţiunea Dacolatină (POD) a obţinut la alegerile din anul 1996 locul 24 în ierarhia partidelor, 0,23% din voturi (28.622 voturi).
Rezultatul voturilor pro POD în secţia unde am votat eu şi nevasta a fost, vă rog reţineţi, zero! Ne-au furat de ne-au rupt…
P.S. Am devansat datele alegerilor!?
Răzvan Ciucă
Slobozia, iunie, înainte de
Duminica vindecării orbului din naştere
