Sorin Anghel. Nu se supără nimeni dacă spunem că fotbalul călărăşean este foarte sărac. Salariile jucătorilor de la Dunărea şi de la Chirnogi sunt comparabile cu cele ale unor croitorese. Diferenţa este că elevii lui Bogatu şi Niţoi produc doar spectacol sportiv – ceea ce românul nu ştie să aprecieze, fiind prea ocupat cu mâncatul de seminţe – în vreme ce femeile de la fabrica de confenctii aduc venituri uriaşe în buzunarele patronilor.
Patronii fotbalului călărăşean sunt călărăşenii, cei care plătesc taxe şi impozite statului român. E drept, la Chirnogi finanţarea vine din partea arabilor care fac agricultură sănătoasă pe pământurile ce erau cândva ale statului român. Arabii ăştia trebuie apreciaţi nu doar pentru că susţin o echipă de fotbal ce face cinste unei comune unde locuiesc oameni cu un orgoliu uriaş, ci şi pentru că dau de mâncare câtorva mii de oameni. La Dunărea, banii, cel puţin teoretic, vin de la autorităţile locale. Mai sunt şi câţiva mici afacerişti pe lângă echipă, care au grijă să nu lipsească nimic, însă bugetul se face din pixul lui Drăgulin şi Filipescu. Deocamdată nimeni nu ştie cum va arăta acesta, aşa că nimeni nu are curaj să pronunţe cuvântul obiectiv. Dunărea este Dunărea, însă în ultimii ani s-a degradat atât de tare încât a pierdut respectul suporterilor din judeţ.
Cu bani puţini şi jucători refuzaţi, Dunărea şi Chirnogi abordează partea a doua a campionatului de la jumătatea clasamentului. Nu se pune problema retrogradării, însă asta nu trebuie să îi facă pe Bogatu şi Niţoi să se culce pe o ureche. Bine, cei doi tehnicienii au multe în comun. Nu doar că poarta amândoi mustaţa cu mare mândrie, dar au şi multă ambiţie. Nu trăiesc pe principiul „ceasul ticăie, diurna merge”. Deşi au destul de mult păr alb în cap, cei doi nu sunt bătrâni în fotbal, iar Dunărea şi Chirnogi au acum exact tehnicienii care li se potrivesc. Nu ştiu ce antrenor ar fi avut la Dunărea aceleaşi rezultate ca Bogatu, un tehnician căruia i s-a lipit de inimă sigla Dunării. Viorel Ivanciu i-a făcut o declaraţie de dragoste frumoasă atunci când a spus după fiecare eşec ca nu se pune problema înlocuirii antrenorului. Nu e vorba despre încăpăţânare din partea conducătorului, ci de dovada unui echilibru foarte necesar în fotbal. La fel şi la Chirnogi. Nu ştiu care antrenor ar fi acceptat să lucreze în condiţiile grele pe care le-a avut Virgil Niţoi. Un drum zilnic de 140 km, fără masă şi antrenamente pe un teren pe care îl lăudam dacă îl numim tăpşan. Dacă ar fi fost un mercenar, Niţoi ar fi fost de multă vreme plecat de la Chirnogi, o echipă unde localnicii pun o presiune pe care nu ţi-o poţi imagina până când nu ajungi să lucrezi acolo.
Bogatu şi Niţoi nu sunt născuţi din aceeaşi mamă, dar au aceeaşi constituţie ca antrenori. Acceptă să lucreze în condiţii grele tocmai pentru a demonstra că nu doar banii contează. Mult mai importantă este pedagogia. La asta se mai adăugă ambiţia şi metodele de pregătire. Cel mai important este că Bogatu şi Niţoi comunică, ceea ce nu cred că s-a mai întâmplat în ultimii ani între antrenorii celor două rivale. E un semn de normalitate, la fel ca cel pe care l-a prezentat Ivanciu în turul campionatului, la fel ca cel pe care l-au prezentat jucătorii de la Chirnogi atunci când nu au răsturnat mesele pentru că nu li s-au dat salariile. E normal să existe rivalitate între Dunărea şi Chirnogi, dar e bine că Bogatu şi Niţoi sau Niţoi şi Bogatu – ca să nu se supere mustăcioşii – au ştiut să o ţină în limitele sportive.
