Număram foile de plăcintă pe când îmi căutam nevastă şi semne de trăinicie pentru muzeele din Bărăgan.
Mă trăsese aţa şi numele de botez spre un sat din Bărăgan, de pe lângă Lehliu, Răzvani, unde dădusem de Vasilica, frumoasă şi încă nedeochiată, cadru didactic, cântăreaţă de muzică populară la nunţi şi alte sărbători. Dormeam în odaia din polata unei case cu zorele, în miros de plăcintă („Răzvan, ţi-am făcut o tavă de răzvăleană” şi îndoit de vin de buturugă.
Mai târziu, am cumpărat cartea amicului meu, Radu Anton Roman, Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti (Ed. Paideia, 2001), pagina 334: „La Răzvani şi numai la Răzvani, unde e miezul şi inima dulce a Munteniei, plăcinta e cum trebuie să fie o plăcintă ţărănească: simplă la făcut ca un tras de suflet între seceriş şi muls, deasă în bunătăţi precum cere o foame muncită şi fragedă ca pofta unui copil de ţâţă ajuns cosaş în putere”. La paginile 334 – 335 urmează reţeta plăcintei Răzvăleană: „Aluatul se întinde… Se bat ouăle aşa, în doi peri… Laptele îndulcit se toarnă peste plăcintă…”
Vasilica intrase chiar în finală la „Floarea din grădină”, o emisiune TV pentru descoperirea talentelor de la ţară. Dan Deşliu, parşivul emisiunii – Dum-nezeu să-l odihnească – era încântat de talentul Vasilicăi. În finală, fata a venit cu o tavă de plăcinte pe care le-a împărţit juriului.
De Crăciun mergeam la bâta ei din Lupşanu, bâtul murise, şi ascultam colinde până mă trezeam arat de plugul cu păpuşoaie.
Câte s-au scris despre plăcinte! Că ne-ar fi învăţat grecii aluatul cu plăcintă… încă de la mama, o desăvârşită gospodină, eram interesat de istoria acestui preparat de patiserie făcut din foi de aluat între care se pune o umplutură de brânză, de carne, de fructe etc. Înainte de Postul Mare. în Săptămâna albă, mănânc de trei ori pe zi plăcintă cu brânză de capră.
S-a mai scris că abia în veacul al XVI-lea au apărut primele reţete de plăcinte. Sau că plăcintele englezeşti dominau topul patiseriilor internaţionale…
La noi, fanarioţii coceau plăcintele în tăvi de aramă spoite. Aşa am pomenit şi la mama mea, dobrogeancă din soie de aromâni, care făcea plăcintă dobrogeană „cocătura kirilor tomitani, dar şi a oierilor ardeleni şi aromâni din podişul Casimcei…” (Roman, pp 300 – 301). Primăvara, în Post, mama făcea plăcintă cu urzici sau cu varză închis cu scânduri în cruciş şi un pietroi.
În Istoria unei plăcinte, Costache Negruzzi (1808 – 1861), prozator excepţional, autor al unor savuroase schiţe de moravuri, fiziologii şi foiletoane critice şi a celei mai bune nuvele istorice din literatura română, Alexandru Lăpuşneanu (v. Istoria literaturii române. Studii, Ed. Academiei, Bucureşti, 1979, p. 109), bun cunoscător al limbii greceşti şi a celei franceze, va scrie despre plăcinte ca despre instrumente de corupţie. Cu plăcintele se puteau obţine chiar posturi la Curtea domnească!
Tot la Negruzzi, cu Mihail Kogalniceanu, aflăm de aluaturi în 200 de reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte treburi gospodăreşti, Iaşi, 1841.
*
Ţin minte că, pe când eram director, am organizat un examen pentru un post de restaurator. În ziua examenului mi-a venit cumnatul candidatului, un ins procopsit şi cu funcţie, cu coniac (?!) şi un platou de plăcinte: „Pentru comisie, o dulce atenţie!”
*
M-am minunat mult când, cu mulţi ani în urmă, am văzut la moţi piatra de plăcinte: „…se dădea cândva de zestre în Apuseni şi prin părţile silvanice dintre Beclean şi Câmpia Bihoreană. Nicio fată nu se mărita fără lespedea ei (de aici vine expresia „a da piatra din casă”), nicio căruţă nu pleca la Târgul de Fete de la Găina, fără cratiţa ruptă din stâncă”. Era o lespede mare, cam cât o roată de car. Pe valea Arieşului, de zilele lui Lazăr sau de Lăsata Secului, şi azi se tot coc rânduri peste rânduri de plăcintă, zise pe chiatră… ” (Roman, pp 491-492).
*
Plăcinta ispiteşte şi naşte dependenţă. După ce podul de flori de pe Prut s-a dus pe apa sâmbetei, m-am făcut frate cu Vasile Plăcintă, Vitali Usturoi, Gheorghe Ursu (mai erau vreo doi, nu-i mai ţin minte) din Slobozia Mare, raionul Cahul, R. Moldova, Concernul „Valeologia”. Când ne întâlneam la hotelul „Dacia” din Galaţi începeam şi terminam masa cu plăcinte.
Plăcinta era tutelară. Iată încă o întâmplare. Vitali Usturoi se îndrăgostise subit de Mariana într-un autobuz din Chişinău. Înghesuită între mujici „moldoveni” şi ruşi, Mariana mesteca ultimii dumicaţi dintr-o plăcintă. Usturoi a oprit autobuzul, chiar l-a cumpărat pentru Mariana, în plină zi şi prin telefon. A cerut-o apoi de nevastă şi a poruncit unui poliţist să-i aducă o tavă de plăcinte… Ce frumos era pe-atunci în tânăra şi suverana Republică de la Chişinău!
*
Cu puţin timp în urmă am citit o carte însoţită de câteva file de Pateric: Carte de bucate mănăstireşti (Mănăstirea Bura, Paola Psarrou, Ed. Sophia, Bu-cureşti, 2013 ). Sunt doar reţete din Italia, fără poveşti, pentru 21 de plăcinte (cu cod, cu dovleac, cu macaroane, cu măsline, cu mere, cu nucă…).
În minunata sa carte, Radu Anton Roman povesteşte tot de 21 de feluri de plăcintă (armenească, bucureşteană cu brânză, creaţă, cu dovleac, de flori de salcâm, dobrogeană, naţională…).
Zic şi eu ca Andrei Pleşu în Pregustare: „Suntem în plină tradiţie, în tot ce are ea mai exuberant, mai firesc şi mai apetisant. Poftă bună, şi să vă fie de bine!”.
Răzvan Ciucă
Slobozia, 2016, septembrie,
înainte de Naşterea Maicii Domnului
