A fost odată ca niciodată. O fântână mare, rămasă dintr-o mare mare, cu ghizduri și lespezi din canarele, unde urmașii unor corăbieri și-au ascuns poveștile. Au venit turcii și, pe fundul Fântânei mari (BAȘBUNAR) și-au așezat case mici din tule. Mai târziu, fântâna a secat și, în locul ei, oamenii și-au făcut cișmele, cu pereți și jgheaburi din piatră, să aibă de unde să bea apă, să adape vitele și să-și spele țoalele. Doar glasul hogei, de sus din geamie, ritualiza și trezea din amorțeală o viață care se scurgea tihnit, ca firul de apă care împărțea satul, cu mici bucurii, așteptări și multe griji.
Bunicul dinspre tata, Andrei, era din Săcel, primul sat de dinainte de Mărginimea Sibiului. Bunica, Stana, era din neamul lui Dădârlat, vestiți meșteri de pălării în Săliștea Sibiului. Bunicul era înalt, vânjos, râdea doar la sărbători. Bunica, frumoasă ca o icoană, abia îi ajungea la brâu. Înainte de primul război mondial au plecat din Ardeal după pricopseală, au poposit mai întâi la Radovanu, în Brăila, apoi au gândit să ajungă în California, dar n-au avut bani de vapor. Așa că au ajuns în Dobrogea, la Bașbunar, spre granița cu bulgarii,. Și, până la moarte, au fost singurii viețuitori români într-un sat ochi de turci. Au zidit o cișmea, au rotit o moară de vânt, au deschis o prăvălie și au pus grâu și viță-de-vie. Au croit cărări cu vecinii. Se împrumutau pe cât își știa fiecare graiul.
Iarna le era mai greu să ajungă la Liturghie la biserica ortodoxă din Bairam-dede (Independența, azi), cam un ceas de mers. Erau duși cu sania de un vecin turc, care-i aștepta până după apolis. Când le-a sunat ceasul, trupurile bunicilor mei au fost spălate de femeia turcului care-i ducea iarna la Liturghie. Aceiași vecini turci le-au ținut sărindarele și multă vreme le-au făcut parastasele.
Și era pe când părinții mei, Gheorghe și Lucreția, locuiau în Moldova, pe Valea Trotușului, la Lăloaia, un fel de cartier pendinte de Comănești, cândva sat de răzeși, cu încă neamuri de gospodari ca Hanganu sau Margasoiu. Prin ’55, tata era maior și comandant al garnizoanei locale. Pâinea o cumpăram pe cartelă. La școală mergeam cu cotiere și bazoane pe turul pantalonilor.
Gheorghe, românul din Dobrogea, se împrietenise la cataramă cu Pal Antal, secui și vesel mai mereu, diriginte de poștă la Păltiniș, nu departe de Pădurea Spânzuraților, cam pe unde Apostol Bologa, fratele lui Liviu Rebreanu, fusese executat și îngropat în „imperiu”. Se socoteau „vecini”, deși între ei erau kilometri buni de drum.. La hramuri, că moldovenii țin mult la așa ceva, ai mei se duceau cu familia de secui, ca o singură familie. Pal îl învățase pe tata ceardaș, tata pe Pal geamparale. Și cântau bilingv.
La un Crăciun, ai mei au invitat „vecinii” la Lăloaia. Tata găsise un kil de mânzat și tăiase și porcul de Ignat. M-a pus mama să curăț mașina de gătit, o „Vesta” nouă, luată-n rate, cu o soluție super, îi zicea „Amor”. „Curăță Răzvane, cu dragoste, nu de mântuială!”. Au venit prietenii din Harghita, cu rachiu de brad și cu un pom rotat, pe care l-am împodobit împreună. Acum, e o poveste … Până s-a mutat în ceruri, Pal, secuiul maghiarizat, ne trimitea pomul de Crăciun și rachiul de brad. Mă căsătorisem, tata nu mai era maior (își depusese carnetul de partid), mama tot casnică, dar Pal își ținea obiceiul.
În sfârșit … Nu știam, copil fiind, că în lume mai încap și alți oameni, altceva decât români. Pal-baci a zăbovit în dreptul „Vestei” și, încântat, i-a zis mamei: „Doamna Ciucă, sunteți gospodină ca o unguroaică”. Mama a lăsat polonicul în oala de borș, și-a dat jos șorțul pe care era cusut în urma acului „Fii tare ca o stâncă, nu uita că ești româncă”, și-a privit oaspetele de am crezut că-l ia la palme, și-a scrâșnit: „Pal, nu-ți uiți stăpânii până mori ?!”
Răzvan CIUCĂ
Februarie 2013, pe când cu gălăgia steagurilor din Covasna
