Era seara din prima zi de cireşar, stăteam la masă când m-a sunat un prieten, Ilie: „A murit Mugurel!”. Mi-am înghiţit dumicatul… Mai rămăsese o zi până la Rusalii…
Pe Mugurel Vasiliu îl cunoscusem pe când „sediul” Muzeului Agriculturii era la fostul SMA de la Slobozia, pe şoseaua Brăilei, iar el era cercetator ştiinţific în antropologie culturală la Muzeul Ţăranului Român. L-am simţit, după primele discuţii, că nu face umbră pământului. Şi l-am intuit. Într-o seară, la mine acasă, după o lungă conversaţie, l-am întrebat dacă ştie imnul legionarilor. În 2008, Mugur Vasiliu va publica „Cartea Căpitanului Zelea Codreanu”…
Înainte de Rusaliile de-atunci l-am luat pe teren în Transilvania, alăturându-l muzeografilor mei. Ştia să se facă cu uşurinţă plăcut – îl citisem că ochiul sclav îi cară fecioarele prin sânge, cum ar fi spus Mircea Dinescu – ştia să fotografieze şi mai ales să filmeze (va fi un autor de filme documentare apreciate). Mai greu îi era la cârcă, podurile caselor îi creau rău de înălţime, iar beciurile îl speriau cu întunericul.
Altfel, Mugurel, cum îl alintau apropiaţii, păşea în biserici ca dus de mână, întârzia în dreptul cimitirelor şi adora să scoată apă din fântână. Când revenea la drum îmi recita din Mihai Eminescu: „Sau ţara aceasta să fie / în adevăr românească, / sau nici nu trebuie să fie”.
Prietenul meu va colabora cu credinţă în Hristos, cu îndrăzneală şi talent la publicaţia AXA, revistă de oceanografie ortodoxă ivită din neputinţa de a tăcea în faţa unor realităţi îndreptate împotriva mântuirii. Pentru el, de pildă, Alexandru Lăpuşneanu nu a fost un domn criminal ci un vodă dreptmăritor creştin (nu doar enunţă, exemplifică).
Pe noul meu prieten (pe cât se învechea era mai bun) îl vom regăsi ideologic şi ideatic în publicaţiile Editurii Scara, patronată de Asociaţia Română pentru Cultură şi Ortodoxie, şi al cărui director va fi fost.
Prin 2003 – 2004, Mugur Vasiliu a reeditat monumentala serie de zece volume a operei lui Iuliu A. Zanne, Proverbele românilor din România, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria şi Macedonia,operă apărută între 1895 – 1903. Reeditarea a marcat centenarul acestei vaste lucrări folosită ca armă culturală decisivă de către Ionel I.C. Brătianu cu prilejul negocierilor cu partenerii occidentali la încheierea păcii de la Versailles (1919). Atunci s-a pus problema apartenenţei Transilvaniei. Reprezentanţii Ungariei au acuzat că nu i se poate da Transilvania României, care este un stat lipsit de cultură şi civilizaţie. Au amuţit însă când Brătianu a pus pe masă cele zece volume ale lui Zanne.
Mugur Vasiliu are o biografie densă, nu voi mai insista, nu acesta-i subiectul, doar voi aminti că a fost secretar de stat în Guvernul României, Departamentul Informaţiilor publice.
În urmă cu trei ani, şi tot înainte de Rusalii, m-a vizitat, împreună cu soţia sa, la Slobozia. Mi-a dăruit ultima sa carte, Raportul orbului (Scara, 2013).
Capitolul Ţăran egal român – despre Tradiţii (pp. 83 – 101) dezvoltă, sper că nu exagerez, şi o mai veche discuţie despre ţăranii noştri, pe care am purtat-o de mai multe ori, eu afirmând (cu dovezi adunate de mine din Ţinutul Pădurenilor – Hunedoara, Mehedinţi – satele cu conace, Dolj, Slatina, Argeş, Valea Trotuşului – Bacău ş.a.: strânsesem deja peste douăzeci de ani de teren şi citisem cu creionul în mână) că rânduielile strămoşeşti au fost smintite iar obştile de moşneni / răzeşi au intrat în disoluţie accentută după 1848. Îi citam din Eminescu: „Ai noştri la Paris învaţă / La gât cravatei cum se leagă nodul / Apoi ne vin de fericesc norodul / Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă…” Altă fire decât Mugur, credeam sincer pe-atunci că vom primi lumina la Înviere, că va mai cânta Cocoşul la Hurezi, şi de Moşi copiii se vor legăna în căluşei de lemn.
„Teoria” lui Mugur Vasiliu se apropia şi se depărta de mine. „…ţărănia nu este o meserie… Problema ţăranului nu a fost şi nu este tot una cu problema agriculturii sau cu cea a zootehniei, fiindcă el nu face agricultură şi nici zootehnie… (cum) face statul, sau colectiva, sau fermierul american… Ţăranii nu formează o clasă socială şi nici profesională…” Ţăranii nu fac parte din societate „decât în măsura în care societatea are structură organică…” Ţăranii sunt purtătorii Tradiţiei sau a firii româneşti (pp. 86 -87, ş.a.).
Din ce-am auzit şi citit, Mugur Vasiliu a trăit o dramă a cunoaşterii: diferenţierea de orbii din naştere care nu percep şi nu înţeleg culoarea soarelui. În memoria prietenului său, Călin Marinescu (părinţii morţi la cutremurul din 4 martie 1977; în continuare, el doar păşind orb) Vasiliu scrie Raportul orbului, alegând fontul de dactilograf, precum „stilul de jandarm”. Înainte de a muri, Călin Marinescu, după ce s-a spovedit şi s-a împărtăşit, a văzut „culoarea roşu”. Şi a încceput să comunice cu orbii din naştere. „Cum îi faci pe conducătorii României să înţeleagă cu Hristos a Înviat? Ei sunt orbi din naştere. S-ar putea ca roşul lui Călin să fie un început? (p. 35).
Anul trecut, după ce i-am citit cartea i-am propus o aplicaţie în Hunedoara, la Sălciva, de unde scosesem din băltire (părintele Paul, prin mine) o preafrumoasă biserică de lemn de la 1799, adusă apoi la Călăraşi. N-a fost să fie…
Mugur Vasiliu a murit la 52 de ani. S-a îngropat în cimitirul Mănăstirii Petru Vodă, comuna Valea Teiului (ce predestinare!), alături de părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, poetul Radu Gyr şi alţi mărturisitori ai temniţelor comuniste. Primise la vreme binecuvântarea ctitorului Mănăstirii Petru Vodă, Iustin Pârvu.
Când îi spuneam că am o vârstă şi ştiu Psalmul 89 pe-de-rost, şi că am vorbit deja cu stareţul Andrei Tudor ca locul de veci, al meu şi-al nevestei, să fie sub un prun la mănăstirea Dervent, Mugurel râdea…
Plouă în curtea mea cu prieteni morţi: Mihai, Petre, Elena, Ioan, Ion, Cristina, Enciu, Mircea, Ion, Elena, Costel, Mihai, Mugur…
*
A doua zi a fost vineri. M-am sculat anevoie, am dat un telefon la Primăria din Ostrov să vină maşina la Slobozia marţi, după Sfânta Treime, apoi m-am lăsat înjurat de pacienţii de la Cabinetul medicului de familie, că nu am stat la rând să iau reţeta de medicamente… Am trecut pe lângă Mănăstirea „Sfinţii Voievozi” şi iar mi-am amintit de Mugur Vasiliu, de Emil Constantinescu şi „călugărul Vasile” („…lumea românească modernă… toţi, fără excepţie, au fost atei – mai exact anticreştini…”, p. 91, Raportul orbului).
Ajuns în Piaţa mare a Sloboziei caut urme de ţărani printre cioburile din tradiţiile de Moşi. Iau tarabele la rând, niciun moş şi nicio babă cu oale de pământ de la Pucheni sau Pisc, furnizori tradiţionali ai vaselor de Moşi pentru Bărăgan. Comersanţii ajunşi la Slobozia vând ceva vase de pământ (oale, căni, blide) smălţuite şi cu „flori din zoaie de vopseluri”. Doar rudăresele nu şi-au schimbat repertoriul, aceleaşi linguri de lemn din tei, plop sau salcie. În rest, oferte de vase de porţelan şi sticlă second-hand.
Un stand pare să iasă din monotonie, îmi trezeşte zâmbete prin bannerul afişat: Moşii sunt ai noştri / Avem de-mpărţeală pentru Moşii de Vară”. Să mai spui, Mugurele, că nu avem continuitate, tradiţie, umor (râde ciob de oală spartă).
Gheorghe Ceaunaru din Dor Mărunt, Călăraşi, pare insul cel mai conservator, dar şi cel mai adaptat economiei de piaţă. Vinde vase de aluminiu confecţionate în tipare de nisip şi după tipologia cerută în gospodăriile rurale. Periodic, anunţă: „Vindem tuciuri din talent / Vindem şi pe internet: nicoleta_2009@yahoo.com; 0763990260” . Schimbăm vorbe, Ceaunaru mă provoacă: „Nene, n-ai vrea să-mi fi marketer ? Omul de vatră vorbea engleza ca un manager de mall.
*
Sâmbătă, 3 iunie, au fost Moşii de vară. Cu noaptea-n panere şiruri de „mironosiţe”, cu colive şi vin, s-au adunat la biserica de lemn din Poiană. Unele au tămâiat crucile de piatră, apoi le-au şters de rău cu prosoapele, şi toate s-au închinat la icoane. Doar sufletul lui Aron Nedelcovici din piatra colacului de puţ (1853) a rămas nemângâiat, nebăgat în seamă. Cărarea dinspre biserică s-a înfundat. Şirurile de tei, care (încă) mai bornează aleea principală, respiră greu între tufe agresive şi buruieni născute din blesteme. Gândeam, când i-am adus în pământul de la Muzeul Agriculturii: „Deasupra-mi teiul sfânt / Să-şi scuture creanga” (Eminescu).
În altar, privesc la Rânduiala Dumnezeieştei Proscomidii: „…Pentru pomenirea şi iertarea păcatelor tuturor celor din veac adormiţi întru dreapta credinţă: ale strămoşilor, ale moşilor (s.n.), ale părinţilor, ale maicilor… ale tuturor celor ce au adormit întru nădejdea Învierii şi a vieţii veşnice…”. Ectenia morţilor repetă fragmentul de la proscomidie…
„Veşnică pomenire” cântă preoţii, strana, închinătorii, toţi legănând colivele şi sticlele cu vin. Privesc compoziţia de pe colacul din dreptul colivei pentru tata, ceilalţi din neam şi apropiaţi: formă rotundă, bordură cu împletitură pe margine (funia timpului, veşnicia), în câmp o cruce crescută din patru smochine în pârgă, şi câte trei boabe de struguri între braţele crucii… Veşnica lor pomenire… Gheorghe, Andrei, Stana, Anghel, Maria… Constantin, Valerica… Ion mort pe front, Luxa… Alexandru… Mugur…
*
După slujbă, părintele Dragoş a venit acasă la noi cu împărţeală.
Răzvan Ciucă
Slobozia, iunie 2017
înaintea Duminicii Tuturor Sfinţilor
